Mai puţin cunoscute publicului şi chiar arhitecţilor din Bucureşti au fost demersurile tenace ale Fili­alei Bucureşti a OAR de a organiza, împreună cu Primăria Bucureşti, un concurs pentru soluţia de amenajare a spaţiului de la suprafaţa Pieţei Universităţii. Întucât speranţele în această între­prindere nu sunt în totalitate spulberate, nici des­pre acest caz nu este vorba acum.

Ci despre noul şantier deschis acum câteva luni în imediata apropiere, prefigurând iminenta trans­formare a faţadelor Teatrului Naţional, care ridică o serie de întrebări.

Povestea Teatrului Naţional pare fără sfârşit, ea revenind periodic în actualitate de peste o jumătate de secol, fiind de fapt şi mai veche, dacă ne raportăm la momentul august 1944, când a fost bombardată vechea clădire de pe Calea Victoriei.

Anvelopa Sălii Mari a Teatrului Naţional, cu arcade din tencuială dispuse pe mai multe registre, a fost răspunsul de circumstanţă la comanda politică de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, prin care se dorea schimbarea faţadelor rezultate din aplicarea proiectului din 1965 elaborat de arhi­tectul Horia Maicu, în colaborare cu arhitecţii Romeo Belea, Nicolae Cucu, Richard Bordenache jr. ş.a. Problema refacerii Teatrului Naţional a fost obiectul unui lung şir de dezbateri în anii ’50 şi la începutul anilor ’60, inclusiv a unor concursuri publice, dintre care cel mai semnificativ a fost se pare cel din 1962, câştigat ex-aequo de echipa arhitecţilor Anton şi Margareta Dâmboianu şi de cea formată din arhitecţii George Filipeanu şi Leon Strulovici. La acestea s-a adăugat o propunere spectaculoasă a regizorului şi arhitectului Liviu Ciulei în colaborare cu arhitecţii Paul şi Stan Bortnowski. Dar aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, elaborarea proiectului a fost atribuită arhitectului zilei de atunci, Horia Maicu, care era şi arhitectul-şef al Bucureştiului, coordonatorul conceperii unor edi­ficii simbolice ale regimului comunist, Casa Scânteii (1949-1955), Sala Palatu­lui (1958-1960), panteonul liderilor comunişti (1958-1963).

Proiectul „Maicu”, de la sfârşitul anilor ’60, pro­punea o arhitectură masivă, dominată de plinuri, care la corpul sălii principale susţin o copertină spec­taculoasă, cu surse de inspiraţie contradictorii, amintind atât de streşinile ample ale Mănăstirii Voroneţ, dar şi de capodopera arhitectului Le Corbusier de la Ronchamp. Echivocul soluţiei ini­ţiale era sporit şi de panourile foarte mari de­stinate a primi o decoraţie exterioară în frescă sau mozaic, care nu şi-a găsit autorul la timpul potrivit. Chiar dacă oferea condiţii de desfăşurare a spectacolelor la standarde ridicate, rezultatul arhitectural-urbanistic a mulţumit numai în mică măsură, fiind ţinta a numeroase critici, în condiţiile politice din acei ani exprimate în special pe la colţuri.

Nici recarosarea finalizată în 1984 după proiectul arhitectului Cezar Lăzărescu nu a întrunit aprecieri pozitive, mai ales că soluţia adoptată reflecta indi­caţiile neavenite ale lui Nicolae Ceauşescu, prin care acesta dorea acoperirea atât a copertinei sălii mari a teatrului, dar mai ales a turnului scenei. Lucrările din această etapă au afectat şi confortul interior al sălii, prin sporirea exagerată a numărului de locuri şi amenajarea unei loje oficiale de mari dimensiuni, implicând unele modificări riscante ale structurii de rezistenţă.

Cu un grad mare de uzură şi o arhitectură mult discutată, clădirea Teatului Naţional necesită în mod sigur o intervenţie de fond.

Ar fi fost de aşteptat ca un subiect atât de im­portant să fie obiectul unui concurs public şi al unei dezbateri atât la nivelul breslei arhitecţilor, dar şi al publicului larg.

Lucrurile s-au petrecut însă tot pe tăcute. Din câteva articole sumare din presă sau din laconice ştiri de la televizor, dar mai mult din zvonistică, s-a aflat că Ministerul Culturii a decis revenirea la forma Teatrului Naţional din anii ’70, după un proiect de refacere întocmit de arhitectul Romeo Belea, unul din membrii echipei iniţiale de proiectare. În afară de avantajele funcţionale şi tehnice ale noii intervenţii, se ştie puţin, practic nimic, mai ales despre cum vor arăta noile faţade.

Câteva întrebări sunt de neocolit.

Se demolează, dar ce se va pune în loc? Cum vor fi tratate marile plinuri ale Sălii Mari? Dar, în primul rând, este oportună revenirea la imaginea Teatrului Naţional din anii ’70 ?

Eu cred că nu. Forma şi atunci controversată a acestuia nu mai poate fi valabilă astăzi, cu atât mai mult în deceniile următoare. De fapt, în şirul de întrebări pe care le pun nu atât plinurile Teatrului Naţional sunt principala problemă. Cu adevărat ce mă îngijorează sunt plinurile nevăzute, dar masive şi greu penetrabile, care înconjoară de regulă informaţia privind conceprea şi realizarea unor lucrări de arhitectură importante pentru re­definirea profilului urban al Bucureştiului. Con­s­truim sau refacem nişte construcţii în primul rând pentru viitor şi ar fi fost normal să fie chemată să-şi spună părerea mai ales generaţia tânără de arhitecţi, cea care nu a trecut prin compromisurile perioadei comuniste, dovedind nu numai mult talent, dar şi o altă abordare a arhitecturii.

Cum va fi amenajat spaţiul din faţa Teatrului Naţional?

Primăria Bucureşti promite un concurs pentru re­zolvarea acestei părţi a Pieţei Universităţii, care sperăm să nu treneze la fel ca acela din zona statuilor din imediata vecinătate, de care am pomenit mai sus.

Nu ar fi fost firesc ca toate zonele Pieţei Universităţii să facă obiectul unui studiu comun, care să aibă la bază soluţiile reieşite dintr-un concurs sau dintr-o serie de concursuri de urbanism şi arhitectură, care să se refere şi la soluţiile de refacere a faţadelor Teatrului Naţional?

În schimb, materialzându-se o iniţiativă mai veche, în faţa teatrului s-a ridicat, până una-alta, un mo­nument dedicat lui Ion Luca Caragiale, „Căruţa cu paiaţe”, sculptor Ioan Bolborea. Relaţia dintre acesta şi spaţiul construit înconjurător readuce încă odată în actualitate o altă întrebare, cea le­gată de amplasarea monumentelor de for public. Situaţie ilustrată şi de haosul statuar care s-a creat în ultimile două decenii în Piaţa Revoluţiei. Se mai aude că se lucrează la proiectele de transformare ale Sălii Palatului şi Sălii Omnia, din spatele Mini­sterului de Interne, prima se pare pentru a deveni un mare „mall cultural”, a doua pentru a găzdui Teatrul de Operetă.

Toate sunt lucrări definitorii pentru aspectul viitor al Bucureştiului, realizate din fonduri publice. Fi­resc ar fi ca ele să fie cunoscute şi dezbătute public, pe baza unor soluţii reieşite în urma unor concursuri de arhitectură.

În alte locuri, în astfel de cazuri, nu numai că soluţiile sunt rezultatul unor concursuri publice, dar alături de şantierele de o asemenea importanţă se găsesc puncte de prezentare ale lucrărilor respective. Din păcate, nu este cazul și în Bucureşti.

Mai aflăm, tot întâmplător, că recent a fost avizat de Comisia Tehnică de Urbanism a Municipiului Bucureşti un PUZ care permite construirea unei clă­diri cu înălţimea maximă de 37 de metri, care transformă radical Palatul fostei Bănci Marmorosch Blank din Str. Doamnei, monument istoric de cate­goria A, construit în stil neoromânesc, între 1913-1923, după proiectul arhitectului Petre Antonescu. Practic, conform propunerii în curs de aprobare sau deja aprobată, din vechea construcţie nu ar mai rămâne decât faţada principală, holul de intrare, sala de aşteptare, scara monumentală şi câteva birouri de la etajele întâi şi doi.

O fi bine, o fi rău?

Bine ar fi că se propune să dispară sau să se trans­forme clădirea cu faţade din sticlă-oglindă, alipită prin 1993 calcanului dinspre str. Eugeniu Carada. Este însă foarte rău că un monument de valoarea Băncii Marmorosch Blank nu este păstrat în inte­gritatea sa. Şi pentru acesta, până la urmă, s-ar putea găsi investitorul care să o restaureze în forma iniţială, aşa cum s-a întâmplat cu Palatul fostei Bănci Chrissoveloni din str. Lipscani (1923-1929, arhitecţi G. M. Cantacuzino şi August Schmiedigen).

Sigur, mai sunt şi alte exemple de care nu ştim şi, când vom auzi de ele, s-ar putea să fie prea târziu.

Contrar impresiei generale, în Bucureşti se con­stru­ieşte mult, iar în scurt timp vom vedea că zone importante şi cu tradiţie ale oraşului vor arăta altfel. Cum? Nu se ştie.

Din păcate, corespunzător practicii nefericite a urbanismului derogatoriu, multe intervenţii se fac pe baza unor studii punctuale, transpuse în planuri urbanistice zonale pentru fiecare colţ în parte, care şi acestea se modifică de nenumărate ori şi bineînţeles se reaprobă funcţie de interese conjucturale, totul în detrimentul unei concepţii de ansamblu coerente.

Perseverând în acest mod, la final nu ne va rămâne decât să plângem cu toţii că oraşul s-a dezvoltat haotic şi lipsit de identitate.

Less known to the public and even to the Bucharest architects were the tenacious steps taken by the Bucharest Subsidiary of OAR to organize, together with Bucharest City Hall, a competition for the solution of arrangement of the overground space at Universităţii Square. Since the hopes associated to this endeavor are not entirely lost yet, we shall not deal with this issue either.

Our concern is the new building site opened a few months ago in its immediate vicinity, aiming for the imminent transformation of the façades of the National Theater, which raises a lot of questions.

The story of the National Theater seems never ending, and has been regularly brought into focus for more than half a century, if we take into consideration the moment August 1944, when the old building on Calea Victoriei was bombed.

The covering of the grand hall of the National Theater, with its plaster archways arranged on several registers, was the incidental response to the political order given in the early 1980s, which aimed to change the façades resulting from the implementation of the 1965 project drafted by architect Horia Maicu in collaboration with architects Romeo Belea, Nicolae Cucu, Richard Bordenache jr. and others.

The issue of the renovation of the National Theater has formed the object of a long series of debates in the 1950s and in the early 1960s, as well as of several public contests, the most significant of which was apparently the 1962 contest, won ex-aequo by the team formed of architects Anton and Margareta Dâmboianu and by that formed of architects George Filipeanu and Leon Strulovici. In addition, a spectacular proposal came from direc­tor and architect Liviu Ciulei in collaboration with architects Paul and Stan Bortnowski. But, as is the case most of the times, the project was ascribed to the then architect of the day, Horia Maicu, who was also the chief architect of Bucharest and the coordinator of several symbolic edifices of the communist regime, namely Casa Scânteii (1949-1955), Sala Palatului (1958-1960), and the pantheon of the communist leaders (1958-1963).

The „Maicu” project, dating from the end of the 1960s, proposed a massive architecture dominated by filled spaces, which supported a spectacular canopy in the body of the main hall, drawing on contradictory sources, such as the ample eaves of the Voroneţ Monastery and also the Ronchamp masterpiece designed by Le Corbusier. The equi­vocal nature of the original solution was also in­creased by the very large panels meant to be deco­rated on the outside as frescos or mosaics, which did not find their author in due time. Even if the resulting architectural-urban product provided the conditions for the running of entertainment events at high standards, it met the expectations to a very small extent and was criticized fervently, albeit especially on corners, given the political climate of those years.

The works for the new covering structure, finalized in 1984 according to the project of architect Cezar Lăzărescu, did not meet with positive reviews either, especially that the adopted solution reflec­ted the inappropriate indications of Nicolae Ceauşescu, who wanted the canopy of the large theater hall and especially the stage tower covered. The works performed at this stage also affected the interior comfort of the hall, due to the exaggerate increase in the number of seats and to the arrangement of a capacious official theater box involving certain risky changes in the load bearing structure.

Given its high degree of wear and tear and its controversial architecture, the building of the National Theater definitely requires major inter­ventions.

An issue of such importance ought to have formed the object of a public contest and of a debate engaging both the architects and the public at large.

But things went on secretively, as usual.

From several brief press articles and laconic news broadcast on TV, but especially from hearsay we have learnt that the Ministry of Culture has decided to restore the National Theater to the aspect it had in the 1970s, according to a renovation project prepared by architect Romeo Berlea, one of the members of the original design team. Apart from the functional and technical advantages of the new intervention, very little – practically nothing – is known about the future appearance of the new façades.

Several questions simply arise automatically at this point.

It is being demolished, ok, but what is it being replaced with? What treatment will be given to the great filled spaces of the Grand Hall? But, first and foremost: how appropriate is it to restore the National Theater to its 1970’s image?

In my opinion, it is hardly appropriate at all. The appearance of the building, which was controversial even then, can no longer be valid today and even less so in the next decades.

We construct or renovate certain buildings espe­cially for the future, and the normal thing to do would have been to call in the young generation of architects, the generation who has not gone through the compromises of the communist pe­riod, and who shows not only talent, but also a different approach to architecture.

How will the space in front of the National Theater be arranged?

Bucharest City Hall promises that it will organize a contest to identify a solution for the arrangement of this part of Universității Square, which, hopefully, will not drag on like the one in its immediate vici­nity, in the statue area, referred to above.

Wouldn’t it have been natural for all areas of Uni­versității Square to form the object of a common study, based on the solutions advanced as a result of one or several architecture and urban planning contests, and which could have also referred to the solutions for the renovation of the façades of the National Theater?

Instead, an older initiative materialized: in front of the theater a monument dedicated to Ion Luca Caragiale was erected, „The Harlequin Carriage”, sculpted by Ioan Bolborea. The relationship be­tween this sculpture and the surrounding built environment brings once more into focus another issue, relating to the location of public forum mo­numents. This situation is also illustrated by the chaos created by the placement of statues in Revoluţiei Square during the last two decades.

According to other rumors, work is in progress at the projects for the transformation of Sala Palatului and Sala Omnia, behind the building of the Ministry of the Interior, with the former being intended as a large „cultural mall”, and the latter, as the Operetta Theater.

All these are defining works for the future aspect of Bucharest, and are carried out from public funds.

It would be natural that they should be known and publicly debated, based on solutions resulting from architecture contests.

In other places, in such cases, not only are the solutions springing from public contests, but, next to such important building sites one can see billboards which present the works. Unfortunately, this is not the case in Bucharest.

We have also happened to learn that the Technical Commission for Urban Planning of the Bucharest Municipality has recently approved a Zonal Urban Plan allowing the construction of a building having a maximum height of 37 meters, which radically transforms the Palace of the former Marmorosch Blank Bank on Doamnei Street, an „A category” historical monument built in the neo-Romanian style between 1913 and 1923, according to the project of architect Petre Antonescu. Practically, according to the proposal which is awaiting appro­val, if it hasn’t been approved already, the only surviving elements from the former building will be the main façade, the entrance hall, the waiting hall, the monumental staircase and several offices on the first and second floors.

Could this be good or bad?

A good thing is that proposals have been made for the demolition or transformation of the building with mirror façades, adjoined around 1993 to the rear wall giving onto Eugeniu Carada Street. On the other hand, it is very shocking that a mo­nument as valuable as the Marmorosch Blank Bank is not preserved in its entirety. One might find any time an investor willing to restore it to its initial appearance, as was the case with the Palace of the former Chrissoveloni Bank in Lipscani Street (1923-1929, architects G. M. Cantacuzino and August Schmiedigen).

Naturally, there are other examples of which we are not aware yet; when we hear of them, it might be too late.

Contrary to the general impression, quite a lot is being constructed in Bucharest, and before long we shall see that important areas of the city, areas with tradition will look differently.

But how? Nobody knows.

Unfortunately, in accordance with the unhappy practice of an urban planning which derogates from the norms, numerous interventions are carried out on the basis of punctual studies, transposed in zonal urban plans for each individual corner; these are modified countless times in their turn and are re-approved depending on circumstantial interests, and everything, to the detriment of a coherent overall conception.

If we continue like this, we are bound to end up complaining in concert that the city has developed chaotically and lacks any identity whatever.