RDW

Din arhiva foto U.A.R. – Hidrocentrala BICAZ

Din arhiva foto U.A.R.

Hidrocentrala BICAZ

text: Maria MĂNESCU

         Decizia construirii hidrocentralei de la Bicaz a fost luată la o lună după aprobarea planului de electrificare a României pe o perioadă de zece ani, 1951-1961. Barajul are o înălţime de 127 m, iar la vremea aceea era cel mai mare baraj din România şi al patrulea ca dimensiuni din Europa. Astfel, la cinci ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, România îşi asuma o investiţie uriaşă de 11 miliarde de dolari, ale cărei baze erau creionate încă din 1908, şi anume punerea în funcţiune a sistemului energetic Bicaz – Stejaru.
Circa 20.000 de oameni, deţinuţi politici şi activişti, au lucrat pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz în condiţii crâncene, cu forţă brută, cu roaba şi cu lopata. Mulţi nu au supravieţuit.
În ciuda condiţiilor foarte grele de muncă, cei mai mulţi dintre cei rămaşi în viaţă vorbesc despre anii petrecuţi la Bicaz ca despre o şcoală a vieţii. Oameni fără experienţă, dezrădăcinaţi, din familii de chiaburi şi deportaţi, au învăţat aici meserie atât de bine încât ulterior au ajuns să lucreze pe alte şantiere hidroenergetice din ţară.  
Lucrările la baraj nu au avut impact doar asupra vieţii celor care au lucrat pe şantier, ci şi asupra celor care au fost strămutaţi: 20 de sate cu aproape 20.000 de mii de oameni au fost rase de pe faţa pământului pentru a face loc barajului. Pentru că oamenii refuzau să plece, mitropolitul Moldovei a dat ordin să fie mutate mai întâi bisericile…
Construcţia a durat 10 ani.  (M.M.)

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog