RDW

Patrimoniul industrial în România – despre stadiul inventarierii specializate

Patrimoniul industrial în România –
despre stadiul inventarierii specializate

text: Ioana Irina IAMANDESCU

În România, industria a marcat teritoriul şi peisajul urban într-un mod ce nu poate fi ignorat şi care, cu siguranţă, este prezent pregnant în memoria fiecăruia dintre noi şi în rutina cotidiană. De la simpla prezenţă a acestor urme în teritoriu la conştientizarea importanţei lor este însă o mare „distanţă”. Treptat, aceste locuri dispar. Scara enormă a unora dintre ele sau inaccesibilitatea lor fizică ne fac să nu observăm aceste dispariţii decât prea târziu. Silueta sumbră sau elegantă, fumegândă sau zgomotoasă, animată sau tăcută ce era decorul rutinei noastre cotidiene nu mai este într-o zi, fără ca noi să mai putem identifica măcar momentul dispariției sau să putem spune cu certitudine ce (ne) lipseşte… Relevanţa istorică, tehnică, arhitecturală, urbanistică – în fapt, culturală – a acestor locuri rămâne prea puțin cunoscută publicului şi chiar şi profesioniştilor, ceea ce susţine cu atât mai mult importanţa documentării. Cunoaşterea acestor „urme” ale trecutului industrial şi, îndeosebi, identificarea siturilor semnificative ca valoroase şi demne de protecţie este primul pas al protecției.
Preocuparea pentru cartarea și inventarierea valorilor patrimoniului industrial a fost prezentă în România începând cu anii ‘50 ai secolului al XX-lea, în cadrul campaniei premergătoare publicării în 1955 a Listei monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R.1. Preocupări anterioare acestui moment rămân neidentificate, activitatea Comisiunii Monumentelor Istorice2 fiind orientată către monumente „clasice”, cu precădere religioase, dar și castele, conace, reședințe urbane, monumente publice, comemorative, monumente arheologice. Lista din 1955 conţine un număr redus de monumente tehnice: unele înscrise la categoria „monumente de arhitectură” – poduri de piatră sau mori, însă cele mai multe trecute la categoria „monumente istorice” – ruinele topitoriei pentru extragerea aurului de la Cavnic, ruinele cuptorului de topit fier de la Moneasa ș.a. Ea nu conține niciun monument industrial în funcțiune/producție, puținele monumente incluse – scoase din uz sau în stare de ruină – fiind selectate, mai degrabă, pentru valoarea lor istorico-memorială. De asemenea, pentru unele zone industriale istorice active (spre exemplu, Banatul) monumentele industriale lipsesc cu desăvârșire.
În deceniul următor, o inițiativă aparent independentă de ideea de protejare a patrimoniului a avut rezultate interesante. Este vorba de inventarierea efectuată de Comisia de Stat a Apelor care, în 1957, înregistra un număr de 5.537 instalaţii de tehnică preindustrială. Peste 4.000 dintre acestea erau mori pe lângă care mai fuseseră înregistrate pive, vâltori, uielnițe, gatere, fierăstraie, joagăre ș.a. – toate acţionate hidraulic3. Este vorba despre o categorie de patrimoniu tehnic vernacular, „fragilă” prin definiție, care – chiar dacă o serie de exemple de marcă au fost preluate de muzee ale tehnicii populare şi unele instalații încă mai funcționează in situ – a scăzut drastic ca număr de monumente prezervate în ultimii 50 ani. Conform informațiilor deținute de Institutul Național al Patrimoniului4, în 2012, în Lista Monumentelor Istorice figurau circa 160 de mori, 6 pive și dârste, 6 joagăre, 4 vâltori, 3 fierăstraie. Un număr comparabil de instalații tehnice au fost preluate, demontate și reasamblate în muzee. Chiar cu o rotunjire generoasă a cifrelor, acestea nu reprezintă împreună decât circa 7% din instalațiile inventariate în 1957.
În 1961, în tematica pentru realizarea unei liste actualizate a monumentelor a Comitetului de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii5, apare o nouă categorie „monumente de arhitectură industrială”. Deși se propunea completarea cu monumente notabile omise din lista din 1955, precum Furnalul de la Govăjdia (județul Hunedoara) sau Furnalul de la Zimbru (județul Arad) inițiativa nu a produs efecte concrete, respectiv o actualizare pe această temă a Listei.
Odată cu crearea în 1974, pe lângă Muzeele Județene, a Oficiilor Judeţene pentru Patrimoniu Cultural Național și cel al Municipiului București (O.J.C.P.C.N. și O.C.P.C.N. – M.B.)6, preocuparea pentru această nouă categorie, fără a fi un scop în sine, începe să fie mai importantă în unele judeţe, asociată eforturilor muzeelor județene de Istorie, dar și Etnografice sau ale Tehnicii Populare (Caraş Severin, Timiş, Maramureș, Bihor, Cluj, Sibiu ș.a.). Din păcate, rezultatele inventarelor făcute în această perioadă au rămas practic inaccesibile, nepublicate şi necorelate la nivel naţional, putând fi considerate informații „de sertar”, păstrate în măsura în care fiecare instituție și-a gestionat corect arhiva7 sau au existat specialiști (în general, muzeografi „reorientați” către patrimoniul construit) interesați de patrimoniul tehnic și industrial care chiar au completat, în timp, informațiile din fișe8. O reconstituire a situaţiei patrimoniului tehnic și industrial din anii ’70-’80 pe baza arhivelor acestor instituţii – arhive păstrate (cu excepții) fie la muzeele respective, fie de noile Direcții județene de Cultură (înființate prin contopirea O.J.C.P.C.N. cu Inspectoratele Județene pentru Cultură în 20019) ar putea fixa un reper științific important, util pentru evaluarea pierderilor de mai târziu.
Preluarea rezultatelor acestei munci cu ocazia elaborării Listei Monumentelor Istorice (LMI) din 1992 nu s-a făcut decât parțial. Deși numărul monumentelor industriale înscrise în LMI a crescut semnificativ faţă de situaţia din 1955, selecția monumentelor și distribuţia lor pe judeţe nu este rezultatul unei campanii specializate susținute sau al unei cercetări. Pe lângă „viteza” de lucru impusă de necesitatea reinstituirii unei Liste oficiale în condițiile de vid de reglementare create prin desființarea D.M.I. în 1977, Lista din 1992 reflectă în multe județe lipsa personalului specializat pe acest subiect (în favoarea unor specialități în mod tradițional asociate protecției patrimoniului – istorici de artă, arheologi, istorici, arhitecți) şi, prin urmare, subiectivismul profesional al celor implicaţi la elaborarea Listei – mai ales în regimul de urgenţă impus – în campania coordonată de nou-înființata Direcţie a Monumentelor Istorice în 1991-1992. Subiectul industrial este practic neacoperit în judeţe cu tradiţie industrială precum Sibiu sau Iaşi, iar pentru București Lista conține mai puține situri industriale valoroase decât cele păstrate la momentul respectiv – situri notabile neincluse în LMI 1992 sunt, spre exemplu, Uzinele Wolff (foste Steaua Roşie, azi Hesper SA), fabricile de Ulei Solaris și Muntenia (ulterior demolate), Fabrica de Chibrituri, Uzinele Ford (ulterior clasate), Abatorul.
LMI aprobată în 2004 și modificată în 2010 și 2015, ce a avut ca punct de pornire Lista din 1992, conține circa 29.400 monumente între care sunt cuprinse circa 880 monumente cu valoare tehnică/industrială sau asociate industriei. Dintre acestea, o parte sunt instalaţii tehnice tradiţionale preindustriale, o parte semnificativă sunt construcţii pentru căi ferate – halte, gări și infrastructură, o alta sunt construcții asociate producției agricole, doar în jur de 60% putând fi considerate propriu-zis industriale (fabrici, uzine, ateliere, amenajări hidrotehnice etc.). În contextul subfinanțării acute a domeniului și a lipsei de resurse umane specializate, Institutul Naţional al Patrimoniului (INP) – responsabil de elaborarea și actualizarea Listei – nu a derulat în niciuna dintre campaniile menționate un program sistematic de cartare şi inventariere a patrimoniului industrial care să contribuie la compensarea lacunelor semnalate prin identificarea acelor situri industriale semnificative, demne de a fi clasate.
O serie de iniţiative independente de inventariere a patrimoniului industrial din România în ultimii 10 ani pot fi însă menţionate:
un inventar parţial al monumentelor din Caraş Severin, judeţul cu cea mai mare densitate de patrimoniu industrial şi deţinător a mai bine de 200 poziţii în LMI din cele 880 menţionate, inventar derulat de Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti în cadrul proiectului de cercetare „Patrimoniul industrial al Banatului montan – nivel european şi potenţial de integrare”, în 2004-2005;
un inventar al monumentelor industriale şi al patrimoniului mobil conţinut realizat pentru 6 judeţe din Moldova în cadrul proiectului „Memoria Patrimoniului Industrial” derulat de Complexul Naţional Muzeal Moldova din Iaşi în 2006-2007.
Iniţierea unui inventar al monumentelor industriale clasate şi al celor propuse spre clasare din judeţele Cluj (24 fişe documentate), Maramureş (27 fişe documentate), Sibiu (17 fişe documentate) şi Municipiul Bucureşti (36 fişe documentate), realizat în cadrul proiectului „Parteneriat pentru valorificarea patrimoniului arhitectural industrial” de Fundaţia Transsylvania Trust şi Asociaţia pentru Arheologie Industrială – AIR în 2010.
Realizate cu colaborarea unor specialişti atestaţi în domeniul protejării monumentelor, aceste inventare parțiale – în corelare cu revizuirea metodologiei de clasare şi inventariere a monumentelor istorice în sensul introducerii elementelor necesare de adaptare a evaluării la particularităţile monumentelor industriale – ar putea constitui punctul de pornire pentru o bază de date specializată, integrată sistemului de inventariere al INP, după aplicarea unui „filtru” de specialitate. Pe fondul acutizării problemei resurselor – umane și financiare – cauzate de reglementarea deficitară și subfinanțarea domeniului, INP a deschis calea acestor colaborări cu societatea civilă, universități și profesioniști independenți pe mai multe teme prioritare, insuficient reprezentate în LMI, precum patrimoniul sportului, patrimoniul recent sau patrimoniul industrial.
Programul „mixt” de inventariere ce urmează a fi astfel fondat ar reconfirma ceea ce s-a demonstrat deja în anii ’60 în Marea Britanie10: atunci când statul nu dispune de resurse umane sau resurse financiare suficiente, societatea civilă poate avea un rol compensator, parţial şi temporar, dar esențial în documentarea și salvarea patrimoniului. Desigur că un astfel de program nu este suficient, dar reprezintă o primă şi esenţială măsură de protecţie – un inventar coerent ar putea evidenţia situri și obiecte unice, de valoare excepțională şi, lucru important, ar putea oferi o imagine de ansamblu clară a patrimoniului industrial păstrat, pe tipuri şi categorii valorice şi a patrimoniului care s-a pierdut sau riscă să se piardă curând, în lipsa protecţiei legale sau a intervenţiilor de conservare.

 

1. Hotărârea nr. 1160/23 iunie 1955 a Consiliului de Miniştri al R.P.R.
2. Organism înfiinţat prin Decretul Regal nr. 3658 la data de 17 noiembrie 1892.
3. Volker WOLLMANN, Patrimoniul preindustrial şi industrial în România, vol. I, Sibiu, Editura Honterus, 2010, p. 8.
4. Extras din Lista Monumentelor Istorice 2010, INP, mai 2012.
5. Volker Wollmann, Patrimoniul preindustrial şi industrial în România, vol. I, Sibiu, Editura Honterus, 2010, p. 14.
6. Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural național al Republicii Socialiste România.
7. Vasile CRIȘAN, „Protecția patrimoniului cultural sibian. Istorie și actualitate”, în Conferințele Bibliotecii Astra nr. 105/2010 2001.
8. Notăm, între alții, activitatea Rodicăi Hârcă și a lui Ronald Hochhauser la Oradea sau pe cea a lui Mircea Dan Lazăr la Sibiu.
9. Conform Legii 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil și a Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
10. Ioana Irina Iamandescu, „Inventarierea, un prim pas determinant în protejarea patrimoniului industrial”, Revista Transsylvania Nostra, nr. 3/ 2014, p. 21-23.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog