RDW

Dosar Tematic-Arheologie Industrială

Dosar Tematic nr.4-5/2017

ARGUMENT
Ruinele industriale,
între poetica memoriei şi arheologie

© Foto Ovidiu Micșa

Toposul ruinelor, implantat viguros în imaginarul poetic încă din pre-romantismul secolului al XVIII-lea, introduce o notă distinctă de melancolie în cultura europeană. Toată poezia romantică europeană tratează, într-o formă sau alta, această temă a ruinelor, a spaţiilor delabrate, măcinate de timp, martori tăcuţi, dar încărcaţi de semnificaţii, ai unor vremuri apuse. Un pretext pentru a medita asupra dimensiunilor efemere ale omului în univers, asupra evoluţiei lui sub ascendentul timpului. Pentru omul romantic, ruina se constituia ca o alegorie a propriei sale existenţe.   
Poetica ruinelor revine la modă. Pluteşte în aer o atracţie către decrepitudine, către locurile abandonate, năpădite de vegetaţie spontană, ca o metaforă a libertăţii. Pictăm calcane, ne bucurăm la vederea unui zid nefinisat, brut, cu straturile de cărămidă aparente, rugos şi frust. Ne îndeamnă la visare. Dacă nu avem la îndemână ruine reale, le fabricăm, le reinventăm, mimăm abandonul: pereţi din beton aparent, aşa cum rezultă din decofrare, zugrăveli zgâriate şi pereţi înnegriţi artificial. Este la mare căutare ambianţa destroy-vintage, seducătoare pentru bobo-nomazi, un fel de hipsteri exploratori urbani, jumătate burghezi, jumătate boemi, pentru care reabilitarea înseamnă să nu restaurezi nimic, ci să controlezi decrepitudinea, să conservi rănile timpului, să creezi configuraţii în afara normelor şi să inventezi noi maniere de a locui.
Françoise Choay, în Alegoria patrimoniului, datează apariţia ruinelor din proto-Renaştere (secolele XI-XII), care se distinge prin interesul antichizant pentru ruinele Romei clasice, abandonate atunci şi năpădite de vegetaţie sălbatică sau locuite (arcele Colosseumului erau colonizate de locuinţe, ateliere, antrepozite, ca şi Circus Maximus sau teatrul lui Pompei, ocupate de comercianți sau de cârciumi). Un interes mai general și mai organizat pentru ruine se revelează în Quattrocento. O nouă privire „metamorfozează edificiile antice în obiecte de reflexie și contemplație”1 (F. Choay).
În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, perspectiva se schimbă sensibil: gustul pentru ruine se extinde dincolo de cele clasice, la orice epocă și la orice tip de construcție. Este, probabil, un corolar al gustului epocii pentru exotism și al tendinței către relativism istoric.
Ruina este valoroasă pentru că stimulează reveria, meditația. Dar este această afirmație valabilă și pentru ruinele „templelor” și „catedralelor” revoluției industriale? Cum poate îndemna la reverie o hală industrială ruinată, înnegrită și murdară, înecată în grămezi de moloz și de resturi de mașinării și fiare vechi? Ce diferenţă este între Cârţa şi Moara lui Assan? Pe cerul amândurora se văd stelele…
Mircea Cărtărescu pare să fi înţeles pe deplin potenţialul liric şi mnemonic al ruinelor industriale. El evocă, în scrierile sale fabuloase, bătrânul străjer al copilăriei sale, Moara Dâmbovița (din păcate, demolată), „castelul pâinii” devenit personaj mitologic, reper simbolic pe harta mentală a orașului pentru copilul Mircea și motiv recurent în opera scriitorului ce avea să fie.
„Frontonul ei cu o mare deschidere circulară în mijloc se-nălţa încă, în racursiu, deasupra machetei fragile a cartierului, atât de sus şi atât de melancolic încât, mai ales verile, când norii de pe cerul scânteietor traversau marea rozetă, construcţia îţi strângea inima, te făcea să-ţi simţi mai mult ca oricând singurătatea.
Ca şi castelul de apă de la rondul unde-ntorcea tramvaiul 21, ca şi atâtea depouri, hale, pieţe acoperite, fabrici dezafectate, mori cu aburi şi rezervoare de gaz din oraşul nostru crepuscular, arhitectura industrială a vechii fabrici era paradoxală şi fascinantă, căci zidurile masive, netede, funcţionale, din care ieşeau capete de rampe metalice, pline de buloane, geamurile zgârcite cu lumina, dintr-o sticlă groasă şi plină cu bule de aer, reliefurile şi frizele ce serveau la sporirea rezistenţei volumelor grele se-mbinau improbabil, absurd, înduioşător într-un fel […], cu ornamente de stuc ieftin, groteşti şi inutile, ce se născuseră din estetica frustrată a unui secol pe cât de rafinat şi eroic, pe atât de lânced şi visător.”

* * *

Nu întâmplător, mişcarea de protecţie a patrimoniului industrial îşi are originile în leagănul revoluției industriale, în Anglia anilor ’50, ca urmare a distrugerii multor uzine în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu apariţia termenului de „arheologie industrială” în 1955, atribuit istoricului britanic Kenneth Hudson, procesul de revalorizare a ruinelor industriale s-a amplificat.
În anii ’60 și ’70, odată cu apariția mișcărilor naționale legate de patrimoniul cultural, arheologia industrială s-a dezvoltat ca formă distinctă a arheologiei, axată puternic pe conservare și protecție, la început în Marea Britanie, apoi în Statele Unite și în alte părți ale lumii. În această perioadă a început organizarea inventarelor naționale de patrimoniu industrial (în Anglia, Industrial Monuments Survey și în SUA, Historic American Engineering Record). Au fost înființate mai multe organizații naționale și regionale de arheologie industrială: Society for Industrial Archeology (de influență America de Nord) în 1971 și Association for Industrial Archaeology (de influență engleză) în 1973. Tot în 1973 a avut loc și prima Conferință internațională privind conservarea monumentelor industriale, la Ironbridge în Shropshire. Această conferință a avut o contribuţie importantă la înființarea în 1978 a Comitetului Internațional pentru conservarea patrimoniului industrial (The International Committee for the Conservation of the Industrial Heritage, cunoscut ca TICCIH), organizație mondială pentru promovarea patrimoniului industrial, care a şi elaborat o Cartă a Patrimoniului Industrial în 2003, cu ocazia celui de-al XII-lea Congres Internaţional al TICCIH de la Moscova.
O definiţie a arheologiei industriale, destul de apropiată de ceea ce înseamnă ea în practică,
este cea dată de Smithsonian Institution Archives Center în 2001: „Arheologii industriali studiază şi măsoară situri şi structuri industriale, le documentează fără să disloce artefacte şi încurajează conservarea lor sau reutilizarea adaptabilă. Pe lângă munca lor specifică, arheologii industriali consultă şi alte surse pentru a înţelege cât mai bine perioada studiată, aspectele legate de industria şi tehnologia momentului. Pentru a readuce la viaţă situl şi pentru a-l situa într-un context uman şi industrial, ei intervievează foştii muncitori, vizitează situri industriale încă funcţionale, examinează colecţiile muzeelor, studiază fotografii vechi, memorii, corespondenţe, registre ale fostelor întreprinderi, alte publicaţii”.
Obiectele de studiu ale arheologiei industriale sunt, în general, toate artefactele
legate de era industrială, dar în special: vechi docuri şi depozite portuare, mori, fabrici de textile, oţelării, canale, poduri, mine şi sisteme de căi ferate. În mod tradiţional, aria de studiu a arheologiei industriale a fost rezervată arheologilor, inginerilor, arhitecţilor, istoricilor, artiştilor şi, mai nou, economiştilor, sociologilor şi antropologilor.
În ultimii douăzeci de ani, din ramura principală a arheologiei industriale s-au desprins două subramuri, mai mult sau mai puţin independente: arheologia comercială şi arheologia socială. Dacă între arheologia industrială şi cea comercială distincţia o face obiectul studiului (arheologia comercială studiază clădiri, artefacte, structuri, semne şi simboluri comerciale ale secolului al XX-lea), între arheologia industrială şi cea socială (care se ocupă de
studiile privind viaţa muncitorilor din zonele industriale sau anchetează evenimente neobişnuite din aceeaşi arie de interes), limitele sunt, în cel mai bun caz, instabile, arheologia socială putând fi asimilată unei metode de cercetare proprii arheologiei industriale.

* * *

În mod contrar ţărilor nordice şi Marii Britanii, unde valoarea culturală a industriei a fost recunoscută încă din anii ’50 şi face obiectul unei adeziuni generale, în România, vestigiile industriale inspiră încă sentimente contradictorii, de la respingere la fascinaţie şi mândrie, la evocare a suferinţei.
În România anilor noştri, clădirile şi ansamblurile industriale au fost şi încă mai sunt privite cu reticenţă, în special de generaţiile care au trăit în comunism, care le consideră expresia dictaturii proletariatului şi a imperativului îndeplinirii planurilor cincinale. Tot aşa, arhitectura industrială nu este considerată ca un domeniu de afirmare a talentului profesional. Se uită că nu comunismul a inventat industria şi că multe din clădirile industriale în care se muncea în comunism erau construite înainte de Primul Război Mondial şi în perioada interbelică. Şi că unele dintre ele aveau o valoare arhitecturală deosebită, chiar dacă era ascunsă sub straturi de murdărie şi pancarte care slăveau conducătorii mult iubiţi. Sigur că au existat şi încropeli constructive pe post de hale industriale, fără nicio valoare arhitecturală, dar în marea masă a acestora se puteau distinge fabrici şi uzine ce răzbiseră prin cutremure, războaie şi revoluţii, cu volume spectaculoase şi paramente impecabile din cărămidă aparentă, cu stucaturi elaborate („îngeri de ghips, acum ciungi şi decapitaţi, cu aripile îngălbenite… creneluri, ciubucării şi măşti, indentaţii ce mergeau de-a lungul şarpantelor nesfârşite; câte-o fecioară clorotică de ghips… cu părul revărsat pe două etaje peste cărămida spartă a zidurilor; câte-un filozof în togă, având în mâini un instrument necunoscut”), locuri marcate de vieţile oamenilor care munciseră şi trăiseră între pereţii lor.
Naţionalizarea mijloacelor de producţie după 1945 a fost un dezastru, nu doar pentru populaţia ţării, ci şi pentru patrimoniul industrial românesc. Respectul faţă de proprietate a fost înlocuit cu lipsa responsabilităţii, iar locul de muncă a fost asimilat constrângerii. Neglijenţa, nepăsarea şi ignoranţa încurajate de politica de stat au condamnat la demolare o mare parte din patrimoniul industrial românesc, începând cu anii ’90.
Cei care au reacţionat primii, care au avut ochi să vadă, mintea limpede şi suficientă sensibilitate încât să simtă spiritul acestor locuri, viaţa latentă din pereţii acestor vestigii au fost tinerii pe care i-am putea numi precursorii exploratorilor urbani de astăzi. Au mituit portari ca să pătrundă în incintele industriale condamnate la demolare, să exploreze şi să facă fotografii, alcătuind un fond de imagini cu o valoare inestimabilă (de multe ori, din păcate, tot ce ne-a mai rămas din construcţiile exemplare ale lumii industriale). Mediul virtual a fost treptat cucerit de bloguri tematice, au apărut mici asociaţii. La începutul anilor 2000 au preluat ştafeta şi specialiştii. Regretata noastră profesoară Sanda Voiculescu era entuziasmată de câte s-ar putea face în domeniul reabilitării patrimoniului industrial. Visa cu ochii deschişi la reconstrucţia cartierului Uranus, care îi era deosebit de drag. De altfel, una dintre ultimele sale lucrări este studiul istoric privind fosta fabrică de bere Bragadiru. Un studiu complet prin prisma multi-criterialităţii arheologiei industriale este cel condus de arhitect Hanna Derer ce are ca
obiect Fabrica de hârtie „C. & S. Schiel” din Buşteni.
Trebuie menţionate aici şi cele 5 ateliere internaţionale de arheologie industrială, coordonate de arhitecta Irina Iamandescu din cadrul Ministerului Culturii, prin intermediul cărora specialiştii organizaţiei internaţionale TICCIH (Comitetul Internaţional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial) au putut cunoaşte patrimoniul industrial românesc, pe care l-au considerat deosebit de complex şi valoros. Mai rămân de convins investitorii imobiliari, pentru care terenurile de sub aceste edificii trebuie speculate la maximum.

* * *

Dosarul tematic al acestui număr dedicat Arheologiei Industriale aduce în discuţie mai multe aspecte ale acestui domeniu încă insuficient explorat şi exploatat la noi.
Carta Patrimoniului Industrial – adoptată de TICCIH (Comitetul Internaţional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial şi consultantul de specialitate al ICOMOS – Consiliul Internaţional pentru Monumente şi Situri – cu privire la patrimoniul industrial) la congresul său de la Moscova/Nizhny Tagil în 2003, este un document de referinţă pentru domeniul arheologiei industriale, care defineşte termenii de bază în jurul cărora s-a structurat o întreagă terminologie specifică – Patrimoniul industrial, Arheologia industrială – fixând şi Perioada istorică de interes principal, cuprinsă între debuturile Revoluţiei Industriale, respectiv a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, până în prezent, fără a neglija rădăcinile sale preindustriale şi proto-industriale.
Ioana Irina Iamandescu aduce în discuţie importanţa inventarierii patrimoniului industrial din România. Articolul face o trecere în revistă a tentativelor de inventariere a monumentelor istorice începând cu anii ’50 şi, în special, în ultimii 10 ani, pledând pentru corelarea inventarelor parţiale realizate cu colaborarea unor specialişti atestaţi în domeniul protejării monumentelor, cu o metodologie de clasare şi inventariere a monumentelor istorice revizuită, în sensul introducerii elementelor necesare de adaptare a evaluării la particularităţile monumentelor industriale. S-ar putea crea, astfel, premisele iniţierii unei baze de date specializate, integrată sistemului de inventariere al Institutului Naţional al Patrimoniului, după aplicarea unui „filtru” de specialitate.
Participarea Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, la începutul anilor ’90, la colocviile Asociaţiei Eurocultures, Observatoires du développement Socioculturel de la Ville privind temele oraşului contemporan şi, din 1995, problemele protecţiei şi conversiei bogatului patrimoniu industrial european, este un exemplu de cooperare şi parteneriat durabil la nivel european. În cadrul proiectului Euromusées 2001, a fost elaborată o bază de date cuprinzând zeci de situri industriale abandonate sau în pericol şi a fost avansată ideea unui program de formare la distanţă a actorilor care intervin în domeniul arheologiei industriale – Forcopar, direcţie considerată de mare oportunitate într-o perioadă în care nu exista la nivel european un mijloc de formare la distanţă a celor dornici să se specializeze în acest domeniu al protecţiei monumentelor. Forcopar 1 viza „fezabilitatea” unei formări continue, la distanţă, în arheologia industrială, iar Forcopar 2 (2012-2014) avea în vedere aspectul „operaţional” (Nicolae Lascu).
Problema metodelor de clasificare şi reprezentare a peisajelor urbane postindustriale, materialităţilor şi socio-naturii, subiecte dificil de încadrat în categorii şi care se sustrag adesea etichetărilor convenţionale, constituie subiectul articolului lui Liviu Chelcea, antropolog, cunoscut pentru preocupările sale în domeniul patrimoniului industrial, autor al volumului Bucureştiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare urbană (Polirom, 2008). Peisajul care a înlocuit fostele spaţii industriale din Bucureşti manifestă o reticenţă faţă de principalele concepte narative utilizate frecvent în situri postindustriale urbane din întreaga lume, cum ar fi întoarcerea la natură, abandonul, dezvoltarea imobiliară, patrimoniul industrial, industriile creative sau reabilitarea ruinelor. În locul unei istorii etalon, ecologiile emergente din fostele locuri industriale din Bucureşti se raportează la o combinaţie eterogenă de fragmente: acţiune planificată şi neplanificată, forţe geologice, umane şi biologice şi distrugerea provocată de natură şi oameni. Descrierea acestei ecologii emergente instabile cuprinde descrierea actorilor – predominant umani, dar şi non-umani – acţiunile acestora şi materialităţile care populează astfel de situri.
Dosarul supune atenţiei câteva exemple de clădiri industriale reprezentative pentru diferitele tipuri de abordări ale arheologiei industriale şi a valorificării patrimoniului industrial în România, pledând pentru descoperirea şi valorificarea vocaţiei culturale a patrimoniului arhitectural industrial: Hala Laminor a Uzinelor Malaxa, autor Horia Creangă, reper pentru arhitectura clădirilor industriale din România (Nicolae Lascu, Ruxandra Nemţeanu, Peter Marx, Niels Auner) şi Atelierele CFR Griviţa – GRIRO (Sorin Gabrea) din Bucureşti; Patrimoniul industrial din Bucovina (Adrian Nicolae Cioangher) şi Uzina de Apă din Suceava (Maria Mănescu); Morile abandonate ale Brăilei (Maria Stoica).
Exemplele din România sunt contrabalansate de prezentarea proiectului „Crown Barracks” – Bruxelles al atelierului „Conversia urbană a siturilor industriale”, proiect de specialitate an V, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti (2016-2017), exerciţiu propus de profesorul Francis Metzger (Facultatea de Arhitectură „La Cambre-Horta” din cadrul Universităţii Libere din Bruxelles – ULB). Obiectul studiului a fost conversia fostei „Şcoli regale de jandarmerie” din Bruxelles a Poliţiei Federale Belgiene, proiectele elaborate în cadrul atelierului exersând o abordare care integrează conceptul general, caracterul locului, strategia urbanistică şi sustenabilitatea intervenţiei arhitecturale, situând demersul arhitectural într-o continuare firească a spiritului locului (Andrei Eugen Lakatos).
Dosarul tematic este completat cu un documentar fotografic dedicat Hidrocentralei de la Bicaz având ca sursă arhiva foto a Uniunii Arhitecţilor din România şi un eseu foto care ilustrează folosirea cărămizii aparente la câteva clădiri industriale din Bucureşti: Moara lui Assan, a cărei soartă pare a fi pecetluită, turnul de apă din cartierul Drumul Taberei, care, iniţial deservea unitatea militară din apropiere, dezafectat către sfârşitul anilor ’60, odată cu sistematizarea zonei (la parterul turnului funcţionează încă de dinainte de 1989… un longeviv chioşc!) şi câteva exemple reuşite de conversie funcţională (The Ark, cluster de companii și organizaţii independente din industriile creative, fosta Bursă de mărfuri – Vamă antrepozite; Metropolis Center, fostele Ateliere „Cartea Românească” – Întreprinderea Poligrafică „30 decembrie”).
În final, prezentarea proiectului cultural „Mina de idei Anina” (Oana Ţiganea, Gabriela Paşcu) ne încurajează, dezvăluindu-ne abordarea entuziastă a unei echipe de tineri arhitecţi care au încercat să înţeleagă cu adevărat spiritul unui loc la prima vedere uitat de lume. Iniţial gândit doar ca un atelier interdisciplinar care să pună problema revitalizării teritoriale postindustriale prin turism cultural, proiectul a prins viaţă, continuând firesc prin trei ani de vizite repetate la Anina, susţinute de cercetarea de arhivă şi de documentarea bibliografică, de inventarierea fotografică a teritoriului, de discuţii cu administraţia locală şi comunitatea, trei ateliere de patrimoniu industrial şi o serie de evenimente culturale precum expoziţii, tururi ghidate sau proiecţii de video-mapping în spaţiul public urban.
Subiectul nu este nici pe departe epuizat. Ar fi trebuit menţionate mai multe monumente industriale, ar fi trebuit detaliate mai multe proiecte. Din păcate, spaţiul editorial limitat ne-a pus în situaţia neplăcută de a lăsa deoparte, poate în aşteptarea unui al doilea număr pe această temă, o serie de articole care ne-ar fi permis extinderea subiectului la scară mai mare, a teritoriului, în domeniul regenerării urbane, perspectivă necesară în special în cazul marilor ansambluri industriale dezafectate.
Ideea pe care am dorit să o transmitem prin alcătuirea dosarului este credinţa fermă că reevaluarea siturilor industriale şi a obiectelor de arhitectură industrială prin prisma unor funcţiuni actuale, patrimonializarea industriei, pot readuce în prim-plan valori şi simboluri uitate, constituindu-se ca un puternic revelator al mentalităţilor, cu potenţial de a le schimba.

Sigur că opţiunile de reevaluare sunt diverse, de la transformare profundă, grefă, ocuparea locului fără intervenţii grele, duplicare. Oricare ar fi soluţia arhitecturală adoptată, memoria industrială a muncii poate fi astfel păstrată, înscrisă în istoria teritoriului. Demolarea ar trebui să fie o soluţie ultimă, bine cântărită.

Sumarul Revistei ARHITECTURA, NR 4-5/2017

ARHEOLOGIE INDUSTRIALĂ/ INDUSTRIAL ARCHAEOLOGY

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog