RDW

Morile abandonate ale Brăilei, repere identitare sau fantome ale patrimoniului industrial dunărean?

Morile abandonate ale Brăilei, repere identitare sau fantome ale patrimoniului industrial dunărean?

text: Maria STOICA

Planul Brăilei la 1892

„Există oraşe pentru care apropierea apei e vitală. Şi nu pentru că, în prezent, ar mai depinde neapărat de Apă (mă refer la o apă cu personalitate – fie ea fluviu, mare sau ocean), cum este şi cazul Brăilei, unde portul în care se mai pot vedea rămăşiţe ale depozitelor construite după planurile lui Saligny, la sfârşit de secol XIX, pare în părăsire, […] iar pe Dunăre arareori mai trece câte-o barcă, ca şi cum fluviul ar fi mort şi n-ar duce nicăieri. Brăila de astăzi nu mai are nicio legătură directă cu apa, este doar un târg de provincie ce poartă cicatrice încă proaspete ale deceniilor de comunism şi ale industrializării forţate, şi pentru cei mai mulţi dintre localnici Dunărea nu mai înseamnă decât faleza unde vara, pe caniculă, sunt cu câteva grade mai puţin decât în centru […] pentru străinul care ajunge pentru prima oară la Brăila şi are impresia că se învârte în cerc (impresie datorată, în parte, bulevardelor care au formă de arce de cerc, tăiate de străzile ca nişte raze) până când se lasă sedus de aerul hipnotic şi în acelaşi timp dezolant al oraşului, adulmecând izul fin de mâl şi de peşte pe care localnicii nu-l mai deosebesc de cele domestice, cotidiene, apropierea apei e fascinantă, dându-i o permanentă senzaţie de libertate. Apa înseamnă garanţia că poţi pleca dintr-un loc, dar şi că te poţi întoarce. […] portul, cu morile lui celebre, dintre care Moara Violatos, părăsită, lugubră, «de vânzare»“ […] (fragment din Adina POPESCU, „Brăila – orașul și câinii”, apărut în Dilema veche, nr. 352, 11-17 noiembrie 2010).

Stabilitatea politică de după 1834, când s-a încheiat Regulamentul Organic, desfiinţarea monopolului economic turcesc, dezvoltarea oraşelor, a meşteşugurilor, a comerţului au constituit premisele favorabile dezvoltării industriei în Brăila.
Brăila şi-a conturat o dezvoltare economică internă începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci s-au construit liniile de cale ferată, cheiurile de piatră ale portului şi s-au diversificat întreprinderile industriale şi comerciale. Tot atunci s-au realizat două instalaţii petroliere la Dunăre, una dintre ele fiind cunoscută sub denumirea de „The Principalities Petroleum Refining Company – Brăila” și participând la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1867, unde, pe lângă oferta de petrol, a expus o alta, la fel de tentantă, de gaz şi parafină.
În aceeași perioadă, s-a înființat la Brăila fabrica de ciment „I. G. Cantacuzino”, o fabrică de covoare, întreprinderea de confecţii „Erevan”, o fabrică de prelucrare a lemnului, o fabrică de spirt, una de cărămizi și alte mici întreprinderi.
Astăzi, doar documentele de arhivă confirmă existenţa pe teritoriul oraşului Brăila, imediat după eliberarea lui de sub ocupaţia otomană (1829), a unor instalaţii tehnice preindustriale de măcinat cereale: mori cu tracţiune animală, mori de vânt şi mori de apă. Dacă în anul 1832 statisticile consemnau doar 9 mori (5 de vânt şi 4 acţionate de cai), după trei decenii, odată cu mărirea teritoriului urban şi creşterea numărului de locuitori, erau inventariate 219 (140 de vânt, 74 acţionate de forţa animalelor, două de apă şi trei mori mecanice).
Apariţia morilor mecanice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost un prim semn al declanşării procesului de dezvoltare a industriei româneşti, evidenţiat de apariţia în vocabular a cuvântului fabrică, care constituia iniţial noua denumire a atelierelor orăşeneşti în care se obţineau bunuri alimentare.
Burghezia industrială s-a format într-un ritm mai lent, dar principalele ei iniţiative au prins contur, în special în apropierea portului şi în legătură cu activitatea lui principală.

Statisticile din anul 1832 atestau existenţa, la Brăila, a trei poverne (instalaţii pentru fabricat rachiu sau spirt), 9 mori – dintre care 5 erau mori de vânt, iar 4 erau acţionate de cai – şi a câtorva ateliere în care se produceau lumânări şi articole de uz casnic.

În anul 1860, o informare adresată ministrului de interne enumera industriile aflate în oraşul Brăila: „O fabrică de făină, pâne şi galete cu diferite maşine; două localuri pentru tăerea vitelor, aşa numitele zalhanale (abatoare), simple, fără maşinărie; patru berării dintre care numai una e mai bună având maşinăria cuvenită şi local propriu; un mic cazan de pământ pentru fabricarea de gaz fotogen; vreo câteva lumânării neînsemnate, fără instrumente ce ar merita numele de maşine şi fără localuri proprii, căci fiind aici liberă vânzarea lumânărilor de seu, tot cetăţeanul are voie a fabrica pe seama sa acest articol cu orice mijloace va avea la casa sa”.

În anul 1863 numărul fabricilor crescuse, deşi erau modeste ca dimensiuni, unele nedepăşind profilul unor ateliere. Poliţia Brăila avea inventariate 38 de asemenea fabrici, înfiinţate între 1840 şi 1860: „15 fabrici de rachiu (spirt şi mastică), cu unul, două sau trei cuptoare cu horn, fiecare cu un cazan cu una, două sau trei ţevi; 10 fabrici de pâine, fiecare având o moară cu una, 3 sau 4 pietre, 6 până la 23 cai şi un cuptor cu horn; 2 fabrici de făină având câte o moară cu 4 pietre şi 18, respectiv 16 cai; o fabrică de macaroane şi fidea având în dotare moară cu o piatră şi trei cai şi o maşină; 4 fabrici de bere cu un cuptor cu unul sau două hornuri în care este aşezat cazanul; o fabrică de tăbăcărie instalată într-un local închiriat, în care se lucrau piei importate, de bou, de vacă, de viţel, de cal şi de câine, peste 100 de bucăţi într-un an, din care se obţinea iuft şi saftian; 3 fabrici de lumânări şi o fabrică de lumânări şi săpun având două sau trei cuptoare cu hornuri în care erau aşezate cazane; o tipografie cu două prese care lucra într-un local închiriat”. În toate aceste fabrici lucrau 225 de angajaţi, dintre care 63 la fabrica de pâine a italienilor Borghetti şi Gerbolino.

„Morile cu vapor” ale Brăilei, foste și actuale repere identitare ale orașului

Prima moară mecanică de măcinat grâu, numită „moară cu vapor” pentru că folosea forţa aburului, a făcut parte din dotarea Fabricii de pâine Borghetti şi Gerbolino, construită în anul 1857 pe terenul cuprins între Bulevardul Cuza, malul înalt al Dunării şi Strada Unirii, iar spre nord ajungea până în apropierea Căii Călăraşilor. Întreprinzătorii italieni au înfiinţat la Brăila un „complex industrial” care, în 1866, mai conţinea: cinci mori cu localuri pentru cernutul făinii, o brutărie mecanică pentru fabricarea pesmeţilor cu termen îndelungat de păstrare, atelier de lăcătuşerie şi tâmplărie, spălătorie cu uscător. Stabilimentele erau deservite de două maşini Watt, de condensare a aburului, şi o pompă ce dirija apa în instalaţii. Productivitatea utilajelor şi calitatea produselor au avut răsunet în Capitală, proprietarii fiind contactați, în anul 1860, pentru a înfiinţa „o moară de aburi şi două frământătoare mecanice” în Bucureşti. La Expoziţia Universală de la Paris, din 1867, Borghetti şi Gerbolino au participat cu produse (făină şi pesmet), premiate cu Menţiunea Onorabilă, şi cu proiecte pentru fabrici.
Fabrica de făină Galiatzatos, înfiinţată în anul 1875, se afla pe Strada Roşiori, în apropierea intersecţiei cu Strada Victoriei. După extinderea din anul 1908 şi construirea liniei ferate care asigura legătura cu gara, moara a atins o capacitate de măcinare de 20 de vagoane zilnic. Clădirile împreună cu toate instalaţiile au constituit aportul fraţilor Galiatzatos la Societatea Anonimă „Moara Românească”, cumpărată în anul 1938 de industriaşul Sever Herdan.

Fabrica de măcinat făină Millas, amplasată la intersecţiile Bulevardului Independenţei şi Străzii Unirii cu Calea Galaţi, a fost construită în anul 1879, fiind dotată cu maşini de măcinat de fabricaţie engleză. Cuprindea mai multe corpuri: o clădire cu parter pentru administraţie, clădire cu parter şi etaj pentru depozitele de făină, iar moara şi curăţitorul erau instalate în alte două corpuri, cu trei şi, respectiv, cinci etaje, aliniate în bordura străzii Unirii, în clădirea dinspre curte aflându-se sala maşinilor, cuptoarele şi atelierele mecanice.
Cea mai mare cantitate din făina produsă aici era destinată exportului. La Expoziţia Internaţională de la Paris, din anul 1889, Iani Millas a obţinut Diploma de distincţiune şi Medalia de argint pentru calitatea făinii, iar Regele Carol I i-a acordat Coroana României în Grad de Ofiţer. Încurajat de succesul obţinut, industriaşul şi-a extins afacerea, cumpărând morile Borghetti şi Lambridini.
În anul 1900, moara a intrat în proprietatea Creditului Funciar Urban din Bucureşti, iar în 1916 a fost cumpărată de D. C. Radacovici, care a şi modernizat-o. Fără a respecta condiţiile impuse de regulamentul pazei contra incendiilor, proprietarul a construit, în curtea fabricii, un răcitor de lemn, cu înălţimea de 22 m, şi un rezervor pentru depozitarea păcurei, cu o capacitate de 20 de vagoane. După numai patru ani, în 1920, moara a fost distrusă de incendiu.
Dacă morile amintite au dispărut din ţesutul urban al Brăilei, clădirile altor două mori, considerate cele mai mari şi mai moderne din sud-estul Europei în perioada construcției lor, au rezistat până astăzi, în diferite stadii de conservare: fabricile de făină/morile Violatos și Valerianos & Lykiardopoulos.

Morile Violatos și Valerianos & Lykiardopoulos, monumente istorice abandonate

Fabrica de făină Violatos (BR-II-m-B-02127 str. Saligny – Moara Violatos 1898) a fost una dintre cele mai faimoase mori din Europa. Panait Violatos a fost, între 1889-1892, asociat la Moara Millas, premiată cu medalia de argint la Expoziţia Internaţională de la Paris. Apoi a demarat ambiţiosul proiect al construirii celei mai moderne mori din sud-estul Europei şi cu o mare capacitate de producţie. Clădirea Fabricii de făină Panait Violatos a fost construită în anul 1896 pe malul Dunării, fără aprobarea consilierilor şi în ciuda interpelării făcute de senatorul Butărescu în Senatul României, despre violarea legii sanitare în cazul amplasării morilor cu aburi pe malul Dunării. Moara situată în port avea şase niveluri, dintre care două ocupate de depozitele colosale de făinuri de toate calităţile, fiind legată de fluviu printr-un tunel subteran, în care o instalaţie mecanică asigura descărcarea cerealelor, din şlepuri direct în fabrică. Energia electrică şi motoarele aduse din Braunschweig, permiteau desfăşurarea unei activităţi continue. Mecanicii-şefi şi meşterii morari erau aduşi din străinătate.
Datorită motorului Gottlieb Luther (importat din Braunschweig/Germania), de 1.000 de cai putere, şi electrificării, activitatea de producţie se putea desfăşura fără întrerupere, realizându-se până la 150 tone de făină pe zi. În iunie 1948, fondul industrial al Morii Violatos, aflat sub sechestru judiciar, a trecut în patrimoniul statului. Clădirea a fost dezafectată, dar i s-au repartizat alte destinaţii care au menţinut-o în circuitul economic până în anul 2000.

Fabrica automată de făină Valerianos & Lykiardopoulos (BR-II-m-B-02133 str. Vadul Rizeriei 2 – Moara Likiardopulos 1911-1912), amplasată în apropierea docurilor, a fost dată în folosinţă în decembrie 1912. Era apreciată drept cea mai mare şi modernă moară din întreg Orientul. Clădirea monumentală, cu cinci niveluri, formată din corpuri articulate ca volume distincte, ocupă o suprafaţă de 11.000 mp. La inaugurare avea o forţă motrice de 1.200 cai putere şi o capacitate a instalaţiei de până la 40 de vagoane de grâu pe zi. Cea mai mare parte din producţia de făină, de calitate superioară, era exportată în Turcia, Grecia, Algeria, Egipt. Fabrica automată de făină Valerianos & Lykiardopoulos a consolidat, prin performanţele sale tehnice şi prin calitatea produselor, întâietatea Brăilei în industria morăritului.

După naţionalizarea din 1948, întreprinderea şi-a continuat activitatea sub firma Fabrica de pâine „Nicolae Bălcescu”, având în momentul privatizării în jur de 1.200 de angajaţi. Declinul ei a început după anul 2010, iar starea actuală a clădirii se apropie de colaps.

Alegerea amplasamentului pentru cele două stabilimente pe malul Dunării şi rezolvarea la scară monumentală a volumetriei lor, deşi dictate, în principal, de raţiuni economice, erau subordonate funcţiei simbolice a reprezentării. Văzute dinspre Dunăre, morile impresionau prin soliditatea şi grandoarea arhitecturii şi creau impresia că oraşul întreg creşte din substanţa lor. Ele glorificau vizual prosperitatea oraşului şi o aşezau, sugestiv, sub semnul grâului.

Morile moderne nu aveau un corespondent în ramura brutăriilor, rămase într-un stadiu primitiv de funcţionare în localuri insalubre. „Pretinsele laboratoare ale brutarilor din Brăila sunt nişte camere mici, infecte, fără aer, fără lumină, cu pereţii şi duşumelele murdare, servind după terminarea lucrului ca loc de culcare oamenilor de serviciu. Grajdul cailor este, de obicei, situat în imediata apropiere a acestor laboratoare”. Prima fabrică sistematică de pâine, Ancora, a fost inaugurată în anul 1913, în localul propriu de pe Strada Schelei, nr. 8.

***

Maria STOICA, Brăila. Memoria oraşului, Ed. Istros, Brăila, 2009
Actualizare Plan Urbanistic General Municipiul Brăila, STUDIU DE FUNDAMENTARE PRIVIND SITUAŢIA ZONELOR INDUSTRIALE AFERENTE FALEZEI, ETAPA I + II + III, Cap. I.2.2. BENEFICIAR: U.A.U.I.M. – C.C.P.E.C., ELABORATOR: INCD „URBAN-INCERC”, SUCURSALA URBANPROIECT, ŞEF PROIECT: arh. Doina Bubulete, ianuarie 2012

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog