RDW

Patrimoniul industrial din Bucovina. Prezervarea şi valorificarea la scară teritorială

Patrimoniul industrial din Bucovina.
Prezervarea şi valorificarea
la scară teritorială

text și foto: Adrian NICOLAE

Protecţia şi valorificarea patrimoniului industrial sunt astăzi esenţiale pentru definirea politicilor de dezvoltare urbană şi teritorială. Ţările din vestul Europei, cu o îndelungată tradiţie în sectorul secundar, mizează pe păstrarea caracterului industrial al oraşelor şi teritoriilor adiacente. Chiar dacă tendinţa firească este aceea de tranziţie către sectorul terţiar, caracterul identitar al siturilor industriale oferă noi perspective de valorificare a spaţiilor urbane şi a teritoriului. Reutilizarea siturilor şi construcţiilor industriale permite dezvoltarea unor noi activităţi importante şi, în acelaşi timp, asigură păstrarea identităţii unor spaţii reprezentative pentru comunităţi. Varietatea de activităţi asociate şi a spaţiilor supuse proceselor de conversie funcţională asigură astăzi condiţiile dezvoltării urbane şi teritoriale.
În România, se constată un proces aproape nesemnificativ de conversie a obiectivelor industriale, marea majoritate a acestor spaţii fiind fie demolate în perspectiva dezvoltării unor noi activităţi, fie abandonate şi neutilizate. În această situaţie se află şi patrimoniul industrial din Bucovina (inclusiv zona de nord a acesteia, aflată în Ucraina). Lipsa unor măsuri concrete de protecţie duce la degradarea lor, iar interesele imobiliare constituie un adevărat pericol pentru integritatea lor fizică. Poate cel mai semnificativ pericol este lipsa inventarierii tuturor obiectivelor industriale şi, în directă corelare cu aceasta, a unor studii de specialitate care să evidenţieze valoarea lor reală.

Problematica patrimoniului industrial şi utilitar din Bucovina

Contextul dezvoltării activităţilor productive

În perioada 1774-1940 la care ne referim în acest articol, se poate constata că teritoriul Bucovinei a cunoscut o dezvoltare a activităţilor productive în acord cu politicile de dezvoltare impuse de autorităţile Imperiului Habsburgic şi, mai apoi, după anul 1918, de Regatul României.
Una dintre cele mai importante resurse care a contribuit în mod deosebit la dezvoltarea economică a acestei zone a fost lemnul, care a facilitat modernizarea reţelei de localităţi şi a infrastructurii, constituind în acelaşi timp o importantă sursă de energie pentru instalaţiile de producţie şi de exploatare.
Activităţile productive dezvoltate în cadrul teritoriului au avut în vedere două criterii importante – existenţa resurselor care puteau fi exploatate şi nivelul de dezvoltare al localităţilor – ceea ce a determinat o anumită specializare şi o concentrare a activităţilor:

*în zona de vest (montană) au fost amplasate industrii legate de exploatarea resurselor subsolului – bogate zăcăminte de minereu de fier, mangan, plumb, argint, cupru, etc. – şi de exploatarea şi prelucrarea lemnului – resurse forestiere importante.
*în zona de est (de podiş şi deal), posibilităţile de dezvoltare a agriculturii au determinat amplasarea industriei alimentare. Spre exemplu, o importantă resursă pentru dezvoltarea fabricilor de alcool a fost cartoful, iar dezvoltarea culturilor de sfeclă de zahăr a dus la construcţia unor importante fabrici de zahăr, care asigurau consumul la nivel local, dar şi al zonelor învecinate. Tot aici s-au amplasat cele mai importante fabrici de bere şi cele mai reprezentative mori.
Această specializare nu a exclus însă întrepătrunderea tipurilor de activităţi dintr-o zonă în alta, în funcţie de nevoile locale. Astfel, şi în zona de vest s-au construit abatoare, fabrici de mezeluri, fabrici de procesare a laptelui, mori etc., iar în zona de est au fost dezvoltate fabrici de cherestea şi mobilă, fabrici de prelucrare a metalelor, turnătorii etc.
Un criteriu important pentru localizarea activităţilor productive a fost nivelul de dezvoltare al localităţilor. Astfel, în perioada studiată, administraţia Imperiului Habsburgic a stimulat economia şi localizarea unor meşteşugari prin acordarea statutului de oraş (târg) şi organizarea unor importante târguri anuale. Procesele de migraţie şi colonizare, în special migraţia meşteşugarilor din alte zone ale imperiului, au contribuit la dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi mai apoi a celor industriale, iar mixitatea etnică a susţinut, de-a lungul timpului, dezvoltarea unor centre urbane.
În interiorul centrelor urbane, un important criteriu de amplasare a activităţilor productive a fost accesibilitatea. De aceea, până la dezvoltarea infrastructurii feroviare, au fost preferate drumurile importante care asigurau legăturile în teritoriu. Prezenţa căilor ferate a stimulat dezvoltarea activităţilor industriale, acestea mărindu-şi suprafaţa de teren alocată şi capacitatea de producţie. Oraşul Cernăuţi este poate cel mai reprezentativ exemplu în acest sens, localizarea celor mai multe obiective industriale identificate până în prezent (provenite din acea perioadă), fiind condiţionată de accesul la infrastructura feroviară.

Bucovina de Nord şi de Sud. Restricţii ale dezvoltării şi elemente de potenţial

Dezvoltarea în ansamblu a Bucovinei în perioada 1774-1940 a fost favorizată de un cadru legislativ şi instituţional puternic, dar şi de un context general de stabilitate care a creat premisele unei evoluţii constante. Toţi aceşti factori au favorizat creşterea economică şi dezvoltarea constantă a activităţilor industriale, procese care au avut efecte pozitive în cadrul reţelei de localităţi, a infrastructurii, dar şi a fondului construit.
În contrast cu această perioadă de dezvoltare unitară (într-un cadru general stabil), după anul 1940, odată cu ocuparea părţii de nord a Bucovinei de către Armata Roşie se constată un declin, cu efecte negative în plan economic şi social. Masacrul de la Fântâna Albă şi deportările forţate din 1941 au dus la scăderea dramatică a numărului populaţiilor româneşti şi ale altor etnii, destabilizând aceste zone şi determinând o reorientare a dezvoltării pe o altă direcţie.
Dezvoltarea reţelei de localităţi şi politica de dezvoltare industrială din Bucovina de sud au suferit efecte ale sferei de influenţă a Rusiei, ceea ce nu a presupus însă o 

eorientare radicală a activităţilor industriale. Exploatarea resurselor locale şi dezvoltarea unei tradiţii pe anumite sectoare de producţie a permis continuarea activităţilor profitabile – industria extractivă, a prelucrării lemnului, a materialelor de construcţii sau cea alimentară.
Un proces similar a avut loc şi în partea de nord a Bucovinei, diversificarea activităţilor afectând în mică măsură specializarea industrială a diferitelor localităţi. De pildă, în oraşul Cernăuţi (cel mai reprezentativ pentru dezvoltarea industrială din Bucovina), mare parte a activităţilor industriale iniţiale au fost continuate şi chiar dezvoltate. Industria metalurgică (constructoare de maşini, în special) este printre cele mai importante ramuri industriale dezvoltate în paralel cu activităţile tradiţionale, care au fost continuate.
Au existat, în schimb, şi activităţi industriale de mică amploare, dispărute în timp şi înlocuite de alte ramuri industriale mai dezvoltate. Spre exemplu, în Storojineţ sau în Hlliboca (Adâncata), la sud de oraşul Cernăuţi, în perioada postbelică, s-a realizat o reorientare a micii industrii locale către industria alimentară, în acord cu specificul zonei.
Chiar dacă divizarea teritoriului survenită după anul 1940 a presupus un alt cadru instituţional şi un nou sistem de conducere, există totuşi similitudini în ceea ce priveşte dezvoltarea activităţilor productive din cele două părţi ale fostei Bucovine. Direcţia de dezvoltare impusă de un sistem centralizat a dus în ambele zone la naţionalizarea activităţilor industriale şi la dezvoltarea unor noi sectoare de producţie. Acest proces a determinat dezvoltarea reţelei de localităţi, cu accent pe anumite centre urbane (în nord, Cernăuţi; în sud, Suceava).

Prăbuşirea URSS şi obţinerea independenţei statelor aflate sub influenţa Rusiei au generat o serie de procese cu efecte similare în ambele părţi ale Bucovinei. Deschiderea către economia de piaţă liberă a avut efecte negative în plan economic şi social. Mare parte a activităţilor industriale a intrat în declin, generând o creştere masivă a ratei şomajului. Puţinele fabrici care mai funcţionează astăzi acoperă un număr extrem de redus de locuri de muncă faţă de nevoile reale.
Extrem de importantă este intensificarea schimburilor comerciale dintre cele două zone, ceea ce atestă legăturile puternice care încă se menţin în acest areal (în special datorită comunităţilor de români).
Pe de altă parte, există şi elemente care diferenţiază fundamental cele două teritorii începând cu anul 1940. Împărţirea administrativ-teritorială presupune un sistem de organizare diferit pentru cele două state (România şi Ucraina), ceea ce creează dificultăţi suplimentare în ceea ce priveşte o posibilă cooperare.

Partea de nord a Bucovinei (aflată pe teritoriul Ucrainei) este inclusă în regiunea (oblast) Cernăuţi care, la rândul său, este subdivizată în alte două niveluri administrative. Astfel, regiunea Cernăuţi conţine 11 raioane la care se adaugă oraşele Cernăuţi şi Novodnistrovsk (localităţi cu statut special). Următorul nivel administrativ este cel local, în care sunt cuprinse 11 oraşe, 8 oraşe mici şi 252 de comune (cu 398 sate). Din acest număr total de localităţi componente ale Regiunii Cernăuţi, doar 153 sunt cuprinse în vechile limite ale Bucovinei de nord.
Partea de sud a Bucovinei (aflată pe teritoriul României), are doar două niveluri administrativ-teritoriale – nivelul judeţean şi cel local (comune şi oraşe) – fiind inclusă integral în judeţul Suceava, compus din 113 comune şi oraşe.

La nivel instituţional, pot fi identificate o serie de dificultăţi privind posibilităţile reale de aplicare a deciziilor de interes local. Carta Europeană a Autonomiei Locale, adoptată de ambele ţări vecine, nu constituie o garanţie a puterii reale de decizie, pentru nici una din părţi. Aparatul administrativ este în continuare puternic influenţat de factorul politic şi de nivelul central de conducere.

Cadrul legislativ este, de asemenea, un impediment important în calea dezvoltării unor forme de cooperare între cele două ţări. Aderarea României la Uniunea Europeană a impus alinierea legislaţiei la cea comunitară, chiar dacă există încă scăpări. În acelaşi timp însă, legislaţia Ucrainei este puternic influenţată de vechea formă de organizare, anterioară anului 1990, ceea ce se reflectă şi în cadrul legislativ privind protecţia monumentelor istorice, care pune astăzi pe poziţii diferite cele două state. Un exemplu în acest sens este lipsa patrimoniului industrial din lista monumentelor istorice din regiunea Cernăuţi, în condiţiile în care numărul acestor obiective este extrem de mare.
În ciuda dificultăţilor şi inadvertenţelor menţionate, cele două zone care formau cândva Bucovina devin unitare prin peisajul cultural deosebit care poate fi valorificat în comun: un cadru natural extrem de bogat şi divers, un fond construit cu valoare arhitecturală (care include şi obiectivele industriale), o infrastructură majoră de transport rutier şi feroviar, un patrimoniu cultural deosebit.

Cadrul natural valoros contribuie din plin la dezvoltarea turismului, în special în zona de sud a Bucovinei. Valorificarea cadrului natural nu ar fi fost posibilă în lipsa unui patrimoniu construit, reprezentativ la nivel naţional şi internaţional. Numărul extrem de mare de biserici şi mănăstiri, de cetăţi, de construcţii civile şi construcţii publice (o parte dintre ele incluse în Lista Patrimoniului Mondial), conferă întregii zone un statut special în ceea ce priveşte potenţialul turistic. Acestor elemente li se adaugă un număr foarte mare de obiective industriale, realizate de la începutul Revoluţiei Industriale şi până în prezent, care astăzi constituie o bogată mărturie a procesului de industrializare cu care s-a confruntat acest teritoriu de-a lungul timpului. 

Infrastructura de transport (drumuri şi căi ferate realizate în perioada analizată) constituie un reper important la nivel teritorial, asigurând legăturile în interiorul zonei şi cu zonele adiacente. În schimb, fragmentarea teritoriului (începând cu 1940) reprezintă astăzi un impediment major pentru o circulaţie fluentă. Frontiera de stat şi existenţa punctelor de trecere fixe restricţionează circulaţia auto, feroviară şi pietonală dintre cele două zone, devenind un important factor de scădere a mobilităţii.

Obiectivele industriale şi utilitare identificate pe teritoriul Bucovinei

Existenţa unor importante comunităţi de români în zona de nord a Bucovinei, alături de comunităţi de ucraineni, polonezi şi germani în zona de sud, poate constitui o importantă resursă pentru promovarea patrimoniului cultural al acestei zone.
Valorificarea în comun a acestui teritoriu, în actualul context al extinderii graniţelor Uniunii Europene către estul Europei, poate fi realizată cu ajutorul unor instrumente financiare, special create pentru dezvoltarea unor astfel de areale.
Patrimoniul industrial de pe teritoriul Bucovinei reprezintă o importantă resursă care poate fi valorificată. Dispersia acestuia la nivelul teritoriului – direct legată de particularităţile de dezvoltare ale acestui teritoriu şi de nevoia de localizare în raport cu resursele – constituie în acelaşi timp un avantaj şi un impediment în ceea ce priveşte posibilităţile concrete de valorificare.
Din 1940 până în zilele noastre, multe dintre construcţiile industriale de patrimoniu au dispărut şi, în lipsa unor măsuri concrete de protecţie, continuă să dispară sub ochii noştri. De exemplu, activităţile de extracţie şi prelucrare a lemnului au fost reduse drastic, astfel încât, din 140 de instalaţii care funcţionau în zonă în perioada analizată (la nivelul anului 1898), mai pot fi identificate în prezent doar 4.
În acelaşi timp însă, anumite activităţi au fost dezvoltate. De exemplu, industria extractivă (mangan, argint, plumb etc.) a fost menţinută şi chiar dezvoltată prin deschiderea unor noi puncte de lucru. Reprezentative în acest sens sunt zonele Iacobeni, Cârlibaba, Fundu Moldovei, Ostra, Crucea, care păstrează foarte multe urme istorice ale activităţii de extracţie, o parte dintre acestea fiind încă în stare de funcţionare.
Până în prezent, au fost identificate 38 de obiective industriale şi utilitare, la care se adaugă elementele de infrastructură (rutieră, feroviară şi amenajări de cursuri de apă).
Din punct de vedere al activităţii iniţiale pot fi identificate 7 categorii de obiective, distribuite astfel: industria alimentară (12), industria extractivă (3), industria materialelor de construcţii (4), industria prelucrării lemnului (4), industria metalurgică (3), amenajări tehnico-edilitare (9) şi ateliere reparaţii CF (3).
În ceea ce priveşte localizarea acestora, se poate constata că 22 de obiective de tip industrial se află pe teritoriul Bucovinei de sud şi 16 pe cel al zonei de nord (din care 14 în oraşul Cernăuţi). Astfel, aproximativ 37% din aceste obiective sunt concentrate în Cernăuţi, ceea ce atestă rolul său important în dezvoltarea industrială a Bucovinei.
În cazul municipiului Suceava, care dispune de 6 obiective de tip industrial, doar fabrica de mezeluri IRIC mai reflectă nivelul de dezvoltare al industriei din aceasta zonă, celelalte fiind legate de amenajări tehnico-edilitare şi ateliere de reparaţii aferente celor două gări.
Alte obiective de tip industrial sunt dispersate la nivelul teritoriului, existând mici concentrări în Rădăuţi, Putna, Vatra Dornei, Pojorâta şi Iacobeni.

Potenţialul global de reutilizare a patrimoniului industrial

Reutilizarea siturilor şi construcţiilor industriale constituie o necesitate determinată de nevoia de reintegrare a acestor spaţii în viaţa urbană şi de redefinire a identităţii locului. Deşi aceste operaţiuni au fost văzute de multe ori ca inoportune din cauza pierderii funcţiei iniţiale, totuşi, nevoia de relaţionare a comunităţii cu aceste spaţii a condus la dezvoltarea unor proiecte reprezentative.
La nivel mondial, factorul declanşator al amplificării operaţiunilor de conversie funcţională a fost declinul industrial de la sfârşitul secolului al XX-lea, în special în anii ’70 şi ’80, ale cărui efecte imediate au fost cele economice şi sociale, dar şi abandonul unor vaste zone industriale. De aceea, politica de dezvoltare urbană şi spaţială a fost foarte curând orientată către o reconsiderare a potenţialului acestor spaţii şi o valorificare a lor.
În Bucovina nu a existat o specializare pe anumite ramuri industriale. Este adevărat că există zone în care anumite activităţi au fost preponderente. Decăderea industriei extractive din zona Iacobeni-Cârlibaba, spre exemplu, a produs efecte sociale similare cu cele din bazinele Ruhr-ului şi Sileziei, însă această activitate nu a fost extinsă la scară foarte mare, ca în cazul celor două zone. În Bucovina s-au dezvoltat activităţi care, la nivelul întregului teritoriu, au asigurat o diversitate industrială în condiţii istorice defavorabile.
Independent de aceşti factori, anumite ramuri industriale şi-au continuat activitatea, cele care au fost rentabile fiind şi astăzi în stare de funcţionare. Industria materialelor de construcţii, în special producţia de cărămidă, este o activitate foarte bine reprezentată în Cernăuţi, necesităţile de dezvoltare ale acestui oraş fiind asigurate în continuare de aceste fabrici. În schimb, există foarte multe obiective industriale afectate de declinul industrial postcomunist, candidate perfecte pentru reutilizare şi valorificare.
La nivel european, procesul de reutilizare a spaţiilor industriale a fost iniţial dedicat salvării acestor repere ale trecutului industrial. Transformarea în muzee tematice a unor obiective industriale a contribuit la salvarea lor, însă acest proces de „muzeificare” nu putea fi extins la un număr foarte mare de situri. Astfel, a devenit prioritară reutilizarea lor în scopuri productive, având în vedere avantajele economice şi sociale ale acestui demers. Numărul acestor intervenţii a fost şi el limitat de conformarea spaţiilor şi de costurile ridicate de transformare.
Cele mai numeroase exemple de reutilizare la nivel european sunt cele în care aceste spaţii găzduiesc funcţiuni independente de activitatea iniţială.
În România, se constată un proces similar, deşi scara acestor intervenţii este mult mai redusă în comparaţie cu ţările din vestul Europei. Lipsa unor spaţii alternative pentru manifestări culturale a condus la conturarea unei tendinţe predilecte de a reutiliza construcţiile industriale valoroase în scopuri culturale, prin conversie funcţională.
Din nefericire însă, cele mai multe intervenţii asupra obiectivelor industriale au condus fie la reconstrucţia integrală a unor noi ansambluri (deci reutilizarea doar a terenului şi a racordurilor la utilităţi), fie la prezervarea unor mici elemente de faţadă sau construcţii. Factorul economic şi rentabilitatea investiţiilor au fost puse pe primul plan, pe fondul unui cadru legislativ permisiv şi interpretabil.
La nivelul teritoriului Bucovinei, obiectivele industriale realizate în intervalul la care se referă acest articol (1774-1940) se pot împărţi în patru mari categorii, după nivelul actual de utilizare:

*obiective industriale abandonate;
*obiective industriale cu o reutilizare inoportună;
*obiective industriale cu o reutilizare oportună;
*obiective industriale active (în care se desfăşoară activitatea iniţială).

Dintre acestea, doar cele abandonate şi cele cu reutilizare inoportună pot fi incluse în procese de conversie funcţională.
Din categoria obiectivelor industriale cu o reutilizare oportună, a fost identificat un singur exemplu în Bucovina: Centrul Cultural din Uzina de Apă Suceava.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog