Arhitectura transparenței

Transparența este un concept fertil în recontex­tualizarea contemporană a dipolului public/pri­vat (în forma sa edificată). Transparența a reprezentat nu numai o metaforă obsesivă pentru arhitectura secolului al XX-lea, dar, mai mult decât atât, ea a funcționat ca un nou mit al „stră-vederii”, an­tre­nând în proces o metafizică a trecerii dincolo; sau, cum inspirat formulează Anthony Vidler, „transparența a deschis inspecției arhitectura-ca-mașină” (1994, 218). Din cu totul altă perspectivă, ca mit al accesibilității sociale în raport cu mediul edificat, s-a mers până la a discuta despre transparență în termeni politici. Walter Benjamin considera că „A trăi într-o casă de sticlă este o virtute revoluționară par excellence” (1978, 180), în vreme ce Vidler, aparent mai puțin radical în politicile transparenței, crede că ea este „ferm identificată cu modernitatea progresivă” (1994, 219). Transparența – metaforă apoteotică a mo­dernității – se localizează la stânga gândirii despre societate și mediul său edificat, în vreme ce „ten­dințele represive ale postmodernismului către ata­vism istoric” (219) par a fi exilate la dreapta1, dimpreună cu reaganismul și cu tatcherismul că­rora le datorează în mare parte suflul fabulos, dar extrem de scurt (practic, anii optzeci) la scara istoriei arhitecturii2. Mai mult chiar, așa cum stu­diile de caz vor demonstra, transparența clădirilor într-adevăr a funcționat ca un reflex al naturii so­cietăților occidentală și comunistă în perioada postbelică3.

Interesează în acest text modul în care transparența a funcționat ca negociator între locul public și spațiul privat în configurarea unui mediu construit. Practic, începând cu Pavilionul de sticlă al lui Bruno Taut, de la Expoziția Werkbund, sticla – acolo folosită mai ales pentru efectele ei spec(tac)ulare – devine un material de construcție privilegiat pentru în­treaga carcasă a fațadei clădirilor moderne, nu doar pentru fenestrările, mai ample sau mai re­duse, ale acesteia.

În ceea ce privește Sp, sticla a încercat să su­gereze (dacă nu să și izbândească) o stingere a dihotomiei dintre interior și exterior; sticla putea să facă vizi­bilă la maximum „natura”, care astfel devenea fundal pentru „spectacolul” vieții intime, fie îngăduia naturii înseși să intre în casă și să ia parte la viața intimă ca natură (în casele lui Frank Lloyd Wright și mai cu seamă în Vila de pe cascadă, unde stânca este podeaua livingului). Dar, așa cum unii teoreticieni deconstructiviști au arătat4, dematerializarea fațadei exterioare a casei a fost adeseori compensată cumva de dis­tribuirea mobilierului către acest perete invizibil, într-o încercare oarecum subconștientă (oricum a clientului în procesul folosirii, dacă nu a arhi­tectului însuși de la bun început) de a suplini această fragilizare a barierei interior/exterior.

Citiți eseul integral în nr 4 / 2011 al Revistei Arhitectura.