Dreptul la adevăr. Arhitectul Octav Doicescu

Este de salutat ințiativa ca în numărul inaugural al noii serii a revistei Arhitectura prima „efigie” prezentată să fie a prestigiosului arhitect și eseist G. M. Cantacuzino. Într-un gest firesc, a urmat aceea a arhitectului Octav Doicescu, coleg de generație, un timp prieten și partener în ale arhitecturii al lui GMC, pentru ca din 1948 fiecare să aibă destine diametral opuse, posteritatea apreciindu-i în multe privințe total diferit.

În medalionul dedicat arhitectului Octav Doicescu¹, apărut în numărul 2/2011, se face un portret extrem de luminos, dar lipsit de multitudinea de fațete pe care le are figura acestuia. Prezentarea corectă a întregii sale cariere, sub forma unei enumerări cronologice, își concentrează accentele mai ales pe lucrările și contribuțiile teoretice din perioada interbelică², tendință care rămâne constantă și în interviul luat lui Adrian Doicescu, fiul arhitectului³. Referitor la activitatea din peri­oada comunistă, sub efectul charismei de necontestat a arhitectului Doicescu, se încearcă mai ales exonerarea sa de responsabilitatea implicării în ceea ce a însemnat realismul socialist în arhitectura românească.

Cu toate că într-un spațiu restrâns cum este cel de față nu se poate face decât o apreciere foarte succintă, inevitabil schematică, a realismului so­cialist, trebuie totuși reamintit că acesta nu a fost o mișcare culturală în sens estetic sau intelectual, generată de un grup de creatori aflați în căutarea unor noi forme de expresie, ci dimpotrivă. În fapt, realismul socialist a constat în acțiunea politi­co-ideologică a regimului comunist, desfășurată la începutul anilor ’50⁴, după modelul sovietic, prin care s-a urmărit subordonarea și controlul total ale oricăror forme de manifestare culturală, constituind una din principalele pârghii prin care s-a fracturat societatea românească⁵. În arhitectură, realismul socialist, folosit ca formă de ideologizare a acesteia, s-a conjugat cu suprimarea statutului de liber profesionist al arhitecților și înregimentarea lor în institutele de proiectare ale statului, dar și prin alte măsuri normative și instituționale care au îngrădit, uneori până la lichidare, libertatea de creație în domeniu. Aplicarea acestui program complex al puterii comuniste s-a putut face numai cu colaborarea unor personaje din interiorul pro­fesiei.

Cu precădere din 1949, într-o atmosferă generală dominată de frica represiuniunilor politice bru­tale, care paralizaseră practic intelectualitatea ro­mânească, din prudență, mai sigur de nevoie și de teamă, dar de multe ori din oportunism sau poate și dintr-o convingere mai mult sau mai puțin naivă, multe nume de prestigiu ale arhitecturii interbelice s-au aliniat noilor cerințe⁶, unul dintre acestea fiind și cel al lui Octav Doicescu⁷. În situația sa, ușurința dovedită în promovarea formalismelor agreate în arhitectura realist socialistă se poate aprecia că a fost prefigurată de lucrările pe care le-a conceput în registru clasicizant încă din prima jumătate a anilor ’40⁸, dar care reflectau alt context politic, ilustrat și explicit în proiectul din 1942 pentru amenajarea la Chișinău a expoziției dedicate Basarabiei⁹.

În aceste condiții, prezentarea personalității com­plexe a arhitectului Octav Doicescu este foarte dificilă și plină de capcane, din cauza mai ales a parcursului său derutant din anii ’50, când a continuat să fie foarte activ profesional¹⁰, chiar dacă numărul de lucrări pe care le realizează este mai mic decât cel din perioada anilor ’30-’40.

Pentru participarea arhitectului Doicescu la pro­movarea arhitecturii realist socialiste edifica­toare este în primul rând concepția clădirii Operei Națio­nale¹¹, proiectată de acesta la începutul anilor ’50, avându-i ca principali colaboratori pe arh. Paraschiva Iubu, Nicolae Cucu, Dan Slavici ș.a.

Ca și în situația Casei Scânteii (1949-1955, arh. Horia Maicu, Niculaie Bădescu, Marcel Locar, Mircea Alifanti ș.a.), construcția teatrului de operă trebuia să răspundă comandamentelor politice ale epocii, care impuneau ca și aceasta să fie una din emblemele regimului comunist proaspăt instalat la putere și este greu de crezut că arhitectul Octav Doicescu nu și-a asumat în mod conștient îndeplinirea acestei misiuni. Impotanța edificiului făcea necesară o relație de afinitate între arhitect și comanditar, fiind o condiție de la sine înțeleasă pusă de acesta din urmă pentru atingerea scopurilor propagandistice urmărite prin realizarea lucrării. Personalitatea puternică a arhitectului Octav Doicescu, probată de toată cariera sa, exclude posibilitatea ca el să fi fost în cazul proiectului pentru clădirea Operei numai un simplu executant al indicațiilor unor activiști de partid sau/și a unor consilieri sovietici. Amestecul acestora din urmă în tot ce se producea mai semnificativ atunci în România era ceva obișnuit și recunoscut uneori chiar cu mândrie (cum a fost în cazul Casei Scânteii)¹². Referitor la clădirea Operei, faptul a fost semnalat public din faza de elaborare a proiectului. Astfel, arh. Pompiliu Macovei, unul dintre campionii promovării realismului socialist în arhitectura românească, într-un articol din 1952, menționa că primele studii propuneau ... reproducerea aspectului unei biserici, rolul turlei de pe naosul tradițional jucându-l volumul scenei, iar porticul pe cel al pridvorului deschis, obișnuit la bisericile noastre [...] dar în urma criticilor, a ajutorului unor specialiști sovietici [s.n.] și a perfecționării neîncetate a studiilor s-a ajuns la o compoziție echilibrată și armonioasă... [sic!]¹³. Chiar dacă citatul este extras dintr-un text scris cu un limbaj de lemn, relatarea este veridică, fiind confirmată și de mărturia uneia dintre principalele participante la elaborarea proiectului, arh. Paraschiva Iubu, care amintește de supervizările unui consilier sovietic (probabil un anume arh. Zverdin), dar și a altor cadre politice¹⁴. De fapt, precizările de mai sus concordă în bună măsură și cu informațiile din articolul în discuție, numai că modul lor de interpretare este total diferit. Schițele menționate în acesta, dar care nu sunt publicate¹⁵, s-ar părea că ilustrează niște faze de studiu, mai mult sau mai puțin inspi­rate în raport cu rezultatul final al lucrării. Ele însă, oricât ar fi fost de frumos desenate, nu pot să-l scutească pe arhitectul Octav Doicescu de răspunderea producerii unei arhitecturii care se alinia realismului socialist, concretizată în primul rând prin concepția generală a proiectului, a cărei paternitate nu i-a fost contestată de nimeni până acum.

În ceea ce privește folosirea unor modele din arhitectura tradițională, inclusiv din cea bise­ricească, aceasta reprezenta o practică reco­mandată de promotorii realismului socialist, dar care era limitată la aplicarea lor mimetică, constând în raportări volumertrice strict formale sau reduse la simple reproduceri decorative, fără extinderi care să inducă alte conotații politice sau ideologice decât cele oficial acceptate¹⁶.

Evitând tentația oricărui derapaj¹⁷, arhitectura clă­dirii pentu Opera Națională a respectat rețetele agreate de culturnicii realismului socialist, care cereau crearea de volume de o simetrie strictă, îmbrăcate cu decorații de sorginte clasică, amal­gamate cu elemente preluate din arhitectura româ­nească tradițională. Chiar dacă unii comentatori au apreciat profesionalismul autorului, clădirea Operei, construită cu mijloace sărace în raport cu amploarea programului, este în fond un produs al realismului socialist specific epocii staliniste, prin care se materializa sloganul privind realizarea unei arhitecturi socialiste în conținut și naționale în formă.

Cât a contribuit intervenția altora în elaborarea proiectului nu se mai poate spune astăzi cu multă precizie, cum este greu de știut cât de convins și de sincer a fost arhitectul Doicescu în demersul său profesional concretizat prin arhitectura clădi­rii Operei, aceste aspecte rămânând la nivelul speculațiilor. Cert este că el a fost până la sfârșitul lucrărilor responsabilul proiectului, angajându‑și întregul prestigiu profesional în realizarea aces­tuia, motiv pentru care a fost foarte apreciat de către oficialitățile comuniste¹⁸.

La scurt timp după inaugurarea din vara anului 1953¹⁹, fațada principală a clădirii Operei a fost modificată în același spirit, într-o soluție care a accentuat masivitatea construcției, prin reducerea porticului de la cinci deschideri la numai trei. Plinurile rezultate la extremitățile acestuia au primit în 1959 două basoreliefuri (cel din stânga de Zoe Băicoianu și Boris Caragea și cel din dreapta de Ion Vlad), iar pilaștrii dintre cele trei arcade centrale au fost încununați cu statui alegorice, este drept de bună factură artistică, dar aceste adaosuri, de dimensiuni relativ mici, nu au reușit să atenueze impresia austeră pe care o degajă întregul ansamblu. Astăzi, aspectul controversat al clădirii Operei Naționale a fost sporit în mod neinspirat prin vopsirea în verde-deschis a imen­selor suprafețe tencuite ale acesteia.

Chiar dacă până pe la mijlocul anilor ’60, când a coordonat proiecul pentru Politehnică, arhitectul Octav Doicescu nu a mai avut, în general, respon­sabilitatea asumată direct în conceperea unor mari construcții, datorită influenței profesionale de care se bucura, el a jucat totuși un rol important în direcționarea multor lucrări de arhitectură, inclusiv de orientare realist socialistă (vezi, printre altele, cazul blocului cu portic din Piața Romană sau cel al blocului Dalles).

O posibilă concluzie în discuția privind implicarea arhitectului Doicescu în promovarea realismului socialist poate fi și o afirmație a lui G. M. Cantacuzino spusă în alt context, dar care este pertinentă și în analiza de față, anume că… singurii cronicari care nu mint sunt construcțiile… În acest sens, clădirea Operei Naționale din București, mai mult decât orice text sau desen, constituie o mărturie greu de contrazis. De asemenea, ea amintește de o epocă în care societatea românească a fost subordonată total de o putere străină, care s-a dovedit ostilă, mai ales prin ideologia impusă cu sacrificarea valorilor democratice moderne, dar în primul rând a tradiției românești.

Spre final, dar nu în ultimul rând, trebuie exprimată și surprinderea generată de modul în care au fost comparați arhitecții Octav Doicescu și G. M. Cantacuzino. Apelându-se la așa-zise aspecte cuan­tificabile, se înclină balanța în favoarea celui dintâi pentru că … a trăit cu aproapre 20 de ani mai mult […] a avut, totuși, lucrări mai importante și în număr mai mare […] a fost un poet al lucrărilor sale și al urbanismului organic, promovat de el. În schimb, GMC este depunctat pe motivul apartenenței soci­ale, …aristocrat prin naștere, și-a stricat mai rău dosarul propriu în momentul în care tentativa sa de părăsire a țării a eșuat; a ajuns deținut politic, activitatea sa de arhitect fiind practic terminată.... De aici până la eticheta specifică anilor ’50, de dușman al poporului, pe care o poate sugera citatul de mai sus, nu mai este decât un pas. În rest, activitatea multivalentă a lui GMC, chiar și din anii de marginalizare de la Iași, este expediată în câteva cuvinte și pare a nu conta foarte mult. Ciudat, iar alte comentarii sunt de prisos.

Problemele puse în discuție aici nu trebuie con­siderate ca făcând parte dintr-o încercare de diminuare a meritelor incontestabile ale arhitectului Octav Doicescu, ci sunt numai completări necesare ale profilului său bogat în lumini, dar având și multe umbre, care-l fac până la urmă și mai demn de interes. Cu certitudine trebuie să se renunțe la prezentarea marilor personalități numai din unghiurile apreciate ca fiind avantajoase, pentru ca ulterior să fie transformate în mituri. Cariera lui Octav Doicescu, care a fost de referință și în perioada comunistă, inclusiv în anii stalinismului, a trebuit să străbată hățișul complicat și plin de compromisuri al epocii și, inevitabil, a avut un traseu care poate să contrarieze. Cunoașterea și studierea sa sub toate aspectele, bune și mai puțin bune, inclusiv încadrarea corectă în contextul istoric, sunt absolut necesare pentru construirea unui portret real al marelui arhitect care a fost acesta.

Până una alta, propun să fie admirat atât portretul din tinerețe al arhitectului Doicescu, așa cum l-a schițat Marcel Iancu într-un desen deja bi­necunoscut și care datează din 1935, dar să privim cu aceeași atenție și la cel pe care l-a făcut arh. Gheorghe Dorin prin anii ’70.

NOTE:

¹ Meșteșug și artă – Prof. arh. Octav Doicescu (1902-1981), de drd. arh. Alin Toma Negoescu.

² De asemenea, ilustrarea întregului articol se limitează numai la desene ale arhitectului Octav Doicescu din perioada antebelică (fără legende de identificare și datare) și nu este publicată nici o imagine a unei lucrări proiectate de acesta în perioada comunistă. Într-o prezentare a întregii activități a arhitectului Doicescu ele erau absolut necesare.

³ Publicat de același autor în numărul 3/2011.

⁴ În articolul de față, datările de acest fel se referă exclusiv la secolul al XX-lea.

⁵ Vezi analiza de ansamblu a realismului socialist făcută de Marin Nițescu, mai ales în literatură, dar care prin modul general de abordare se extinde la toată cultura românească (Sub zodia proletcultismului și Dialectica puterii, Editura Humanitas, 1995) sau aprecierile succinte ale Marianei Celac privind mutațiile care s-au produs după 1947 în practicarea arhitecturii (Timpul fracturii, postfață la volumul Despre o estetică a reconstrucției de G.M. Cantacuzino, Editura Paideea, 2010, p.108-109).

⁶ Mulți creatori de renume care în anii ’50 au promovat realismul socialist, ulterior, încă din perioada anilor ’70-’80 sau mai ales după 1989, își vor exprima dezamăgirea tardivă față de comunismul real și au încercat să-și minimalizeze sau chiar să-și facă uitat acest episod al carierei.

⁷ În acest sens trebuie menționate și opți­unile politice probabil de stânga ale lui Octav Doicescu, manifestate încă din 1934, când a făcut parte, alături de prof. Petre Constantinescu-Iași, sculptorul Mac Constantinescu, scriitorul G. M. Zamfirescu ș.a., din asociația Amicii URSS, care era dirijată de PCdR și Comintern (vezi în volumul Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, 2005, p.115).

⁸ Este vorba de blocul din Str. Știrbei Vodă, imobilul de birouri, fost Banloc, din Calea Victoriei sau centrala telefonică din Bdul Banu Manta.

⁹ Vezi în volumul Spațiul modernității româ­nești (coordonator Carmen Popescu), Editura Fundației Arhitext design, București, 2011, p.180-182.

¹⁰ Spre deosebire de alți arhitecți de pre­stigiu din perioada interbelică, care din motive politice își văd frântă cariera, cum s-a întâmplat cu I. D. Enescu, Constantin Iotzu, G. M. Cantacuzino ș.a. Probabil tot din cauze politice, arh. Nicolae Cucu va mai profesa după 1950 numai în calitatea de colaborator al unor arhitecți agreați de regimul comunist, cum a fost Horia Maicu (la panteonul liderilor comuniști și la Teatrul Național), dar și Octav Doicescu (la proiectarea clădirii Operei, unde arh. Nicolae Cucu s-a ocupat de rezolvarea decorațiunilor interioare și a mobilierului).

¹¹ Destinată inițial a fi un teatru muzical care trebuia să-i revină în final trupei de operetă, artiștii de operă urmând să folosească provizoriu noua clădire, până la realizarea unui alt teatru de mai mare amploare. La începutul anilor ’50 pro­iectele pentru o altă clădire destinată special spectacolelor de operă, cât și a Teatrului Național erau planificate a fi finalizate până în anul 1955. Teatrul Național s-a realizat până la urmă abia la sfârșitul anilor ’60, dar în cazul operei intenția nu s-a mai materializat și ca orice provizorat și acesta s-a dovedit durabil, iar Opera Națională funcționează și astăzi în clădirea terminată în 1953. Ideea realizării unui alt edificiu pentru Operă, cât și pentru desfășurarea Festivalului Cântarea României a fost reluată de N. Ceaușescu în anii 1987-1989, când pe latura de sud a Bdului Unirii, aproximativ pe la mijlocul porțiunii dintre piețele Unirii și Alba Iulia, a fost început un imens ansamblu de construcții pentru această funcțiune. După decembrie 1989, lucrările, aflate la nivelul infrastructurii, au fost abandonate.

¹² Vezi articolul Despre folosirea moștenirii trecutului în arhitectura „Casei Scânteii”, arh. Horia Maicu, revista Arhitectura și Urbanism nr. 4-5/1952, p.9.

¹³ Vezi articolul Probleme de creație în arhitectura RPR, arh. Pompiliu Macovei, revista Arhitectura și Urbanism nr. 9-10/1952, p. 55.

¹⁴ Vezi în volumul Arhitecți în timpul dictaturii. Amintiri, Editura Simetria, 2005, p.152-155.

¹⁵ Cu certitudine că, având sprijinul Uniunii Arhitecților, se va încerca acoperirea respectivei lacune prin publicarea unei selecții semnificative a desenelor arhitectului Doicescu, ca una din principalele acțiuni care vor marca în 2012 aniversarea a 110 ani de la nașterea sa.

¹⁶ În acest sens, vezi în articolele arhitecți­lor Horia Maicu și Pompiliu Macovei, citate mai sus.

¹⁷ Așa cum s-a întâmplat în cazul Casei Radiodifuziunii din Str. G-ral Berthelot, pro­iectată în același timp dificil de arh. Tiberiu Ricci, Mihai Ricci, Leon Garcia, Jean Beral și a cărei croială volumetrică se înscrie mai mult în cea specifică arhitecturii moderne practicate în anii ’30. În detalierea caroiajului care îmbracă fațadele corpurilor înalte este evidentă înrudirea cu soluțiile folosite de arh. Duiliu Marcu la clădirea din Calea Victoriei realizată între 1937-1941 pentru Ministerul Economiei (fostul sediu al Regiei Monopolurilor de Stat). Tot în articolul din revista Arhitectura și Urbanism nr. 9-10/1952, p. 51, arh. Pompiliu Macovei critică aspru proiectul Casei Radiodifuziunii pentru ...jocul funcționalist și complicat al volumelor [...] ce exprimă direct structura de beton armat, iar proiectanții erau apreciați a fi ...pe poziții cosmopolite.... Astfel de păcate însă nu erau depistate în cazul analizării proiectului pentru clădirea Operei. Pentru a scăpa de etichetarea de a fi ...exemplul tipic al unei arhitecturi formaliste..., porticul care precede sala de concerte a Casei Radodifuziunii a trebuit să primească în proiect o decorație cu coloane clasice încununate de statui, la execuția căreia s-a putut renunța ulterior, datorită începerii desovietizării și în arhitectură. La fel s-a întâmplat și în cazul decorațiilor interioare ale spațiilor publice aferente sălii de concerte, în proiect prevăzute în forme clasicizate, dar simplificate până în 1960, când lucrarea a fost terminată. Chiar dacă în tratarea unor detalii se mai simt și concesii făcute cerințelor epocii când a fost realizată, Casa Radiodifuziunii constituie totuși una dintre cele mai interesante construcții din București.

¹⁸ Fapt evidențiat printre altele și de acordarea unor importante distincții, Premiul de Stat și Ordinul Muncii, cât și de prezentarea încă din faza de proiect a clădirii Operei în cadrul expoziției Arhitectura în RPR, deschisă la Moscova în vara anului 1952 și în care se făcea un prim bilanț al noii arhitecturi socialiste din România (vezi revista Arhitectura și Urbanism nr. 9-10/1952, p. 3-20)

¹⁹ Construcția s-a finalizat într-o primă eta­pă cu ocazia Festivalului Tineretului din august 1953, motiv pentru care, de regulă, clădirea Operei este încadrată printre edificiile realizate pentru desfășurarea acestuia, fostul Stadion 23 August, teatrele de vară din parcurile foste 23 August (astăzi Parcul Național) și Nicolae Bălcescu (astăzi Parcul Bazilescu) și Cinematograful Înfrățirea între popoare (astăzi Teatrul Masca), toate fiind considerate ca ilustrări notabile ale realismului socialist în arhitectura românească.