Eseu

Jocul cu foile de sticlă

De la inventarea ei, trei mii de ani i-au trebuit sticlei să se afirme ca material de construcții, adică să participe la separarea spațiilor. Când s-a întâmplat însă, intrarea și-a făcut-o într-un mod magistral. Vitraliile ofereau revelația unui spațiu aflat dincolo de limita spațială a catedralei. Dar și dincolo de limita spațială a lumii noastre, pentru că ferestrele gotice nu permiteau privirii accesul la exterior prin transparența fizică a sticlei, ci sugerau o lume magic iluminată de cuvântul domnului, prin celălalt sens al noțiunii de transparență. Acest al doilea sens este capacitatea arhitecturii de a permite conștiinței să pătrundă prin straturile ei organizaționale și să-i discearnă mesajele.

De fapt, îi bănuim pe constructorii medievali – oameni și ei ca toți arhitecții – că, odată cu realizarea golurilor mari, or fi fost tentați să creeze lumeasca transparență, cel puțin către lumina zilei, dacă tehnica sticlei nu permitea vizibilitatea clară a contururilor, fără deformări. Probabil că doar imperativul mistic, de care răspundeau beneficiarii, a colorat sticla și a pervertit astfel realitatea în fantasmagorie. Dar ceea ce n-au reușit constructorii medievali, adică perceperea simultană a mai multor spații reale, s-a realizat câteva sute de ani mai târziu.

Euforia transparenței, în sensul literal al noțiunii, a început odată cu amplele umbrele de sticlă cu șasiu metalic, din era victoriană a industrializării. Sere, gări și palate de cristal cuprindeau o lume fără a o izola. Nu era puțin lucru, și nu mă refer doar la tehnică. Înlocuirea limitei opace cu o suprafață transparentă și asocierea cu lumina nu numai că permiteau comunicarea dintre interior și exterior, dar creau și senzația de dilatare a spațiului.

Triumful absolut al transparenței în arhitectură, mai ales ca valoare denotativă, s-a datorat însă erei moderniste. Din începuturile ei face parte și arhitectura expresionistă a sticlei colorate, care a pâlpâit o vreme, dar care, individualistă, ludică și conotativă cum era, s-a stins curând, nemaigăsindu-și locul într-o Europă dramatic lovită de crize. Fusese inventată de Bruno Taut în 1914, la Glaspavilion, și imaginativ dezvoltată de poetul vizionar Paul Scheerbart, a fost apoi integrată în neoplasticism și inconsecvent curtată de Le Corbusier. Din arsenalul ei de semnificații, nostalgia catedralei purtătoare de sens social și simbolul cristalului au dispărut definitiv, dar farmecul frivol al sticlei colorate și visul lui Scheerbart despre o arhitectură integral din sticlă¹ aveau să fie resuscitate la sfârșitul aceluiași secol al XX-lea.

Tendința victorioasă a fost trasată de Gropius, în 1911, cu Uzinele Fagus, pe urmă cu peretele cortină de la Dessau. Scheerbart, poetul, visase interioare scăldate de razele lunii și soarelui nu doar prin ferestre, ci prin întregi pereți de sticlă. Și iată cum peretele în întregime vitrat a devenit, în 1925, piesa de rezistență a unei noi ideologii. Transparența a rupt-o acum cu artisticitatea și cu ambiguitățile trecutului și s-a definit tranșant și univoc, odată pentru totdeauna (adică până prin 1975), atât în sens literal, cât și al semnificațiilor estetice – acestea din urmă programatic lipsă.

În sens literal, noua arhitectură a glorificat transparența ca virtute fizică, susținută de performanțele tehnice din industria sticlei și a metalului. Transparența nu se obținea doar cu ajutorul sticlei, ci era favorizată de structurile ușoare, cu secțiuni reduse la minimum. Transparența se obținea și din întrepătrunderea spațiilor, din amovibilitatea deschiderilor, din materialitatea luminii, și toate aveau ca afect continuitatea spațială. Interiorul și exteriorul puteau fi unul și același spațiu – iată virtutea supremă a transparenței. Iar expresia ei ultimă: pavilionul lui Mies de la Barcelona.

Citiți eseul integral în nr 4 / 2011 al Revistei Arhitectura.

Notă:

¹ Într-unul dintre romanele sale de ficțiune despre arhitectura de sticlă, eroul parcurge din avion: un centru expozițional și muzical într-un zgârie nor la Chicago, un cămin de bătrâni pentru piloți în Insulele Fiji, un tren suspendat în India, o vilă suspendată în Insulele Kuria Muria din dreptul statului Oman… toate din sticlă, de regulă colorată.