Obiect Zburător Neidentificat peste Cluj

Pe 8 octombrie anul curent, Clujul va inaugura cea mai mare și mai vizibilă investiție publică din ultimele decenii, stadionul Cluj Arena. Apariția în silueta orașului a acestui „obiect” neobișnuit e suficient de impozantă încât să ne îndemne la reflexie. Așa că, înainte ca euforia momentului inaugural să cuprindă întreg orașul, e loc de câteva mențiuni.

Istoria recentă a Clujului e marcată de o puternică bătălie de imagine politică pe spațiul public. Sigur, acest fapt e unul universal valabil, spațiul public e terenul de exprimare a politicului, dar poate mai mult ca oriunde aici bătălia aceasta a cuprins, în primul rând, stratul de suprafață și mai puțin cel adânc, de substanță. Primele semne ale acestui fenomen au fost celebrele bănci tricolore. Au urmat săpăturile arheologice extinse din Piața Unirii, care au fost lăsate vreme îndelungată descoperite demonstrativ pentru a mărturisi românitatea orașului, în spiritul naționalist al perioadei administrației lui Gheorghe Funar. În ultima perioadă preocupările s-au mutat în altă sferă și a apărut o inflație de festivaluri, evenimente și sărbători. Spațiul public al orașului e terenul permanent de desfășurare a unui „eveniment special”, sărbătoririle au ajuns să umple mai toate zilele anului fiind mai frecvente decât zilele cu roșu din calendarul ortodox. Această permanentă nevoie de a acoperi spațiul orașului cu evenimente, acest festi­vism, după cum îl denumește Ciprian Mihali, e mod de sustragere de la preocupările cotidiene. „Centrul trăiește din sărbătoare în sărbătoare, anume ca zgomotul muzicilor populare și forfota mulțimilor de pe terase și de pe străzile pietonale să acopere vidul de proiect din restul orașului”. E o butaforie care mascheză problemele de zi cu zi ale locuitorilor, asemeni spoielii tricolore din primul deceniu de după Revoluție. În definitiv, chiar construirea unui stadion pe timp de criză e o manifestare a unei astfel de politici festiviste de tip circ pentru popor. Expresia potrivită acestui fenomen e a distra(ge), care are desigur dublu sens, pe de o parte, în sensul de distracție ca parte a continuei sărbători și, pe de altă parte, în sensul de distragere a atenției, de diversiune.

Dar dacă trăim, așa cum spune Guy Debord, într-o socie­tate a spectacolului, în care marketingul a luat locul religiei, atunci prezența într-un oraș a unui astfel de obiect de arhitectură menit să ofere spectacol e absolut firească. Mai mult, lui i se cere nu doar să prilejuiască spectacol, dar să fie prin el însuși un spectacol. Or, aici e miza extrem de dificilă. Prin funcțiile enunțate anterior și prin dimensiunea sa, căci mărimea contează, stadionul va deveni obiect iconic al orașului. El nu va mai putea rata nicio broșură de prezentare a Clujului și nicio pagină de ghid turistic despre oraș.

Ultima cumpănă dintre secole, rolul iconic în orașe îl aveau muzeele. Ele reprezentau principala investiție de prestigiu a unui oraș. Asemeni teatrelor de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea - începutul secolului douăzeci sau a caselor de cultură din anii ‘60, muzeul era investiția ma­joră a unui oraș prosper. Totul a început cu Muzeul Bilbao al lui Frank Gehry inaugurat în 1997, care a devenit modus operandi pentru orice oraș în căutare de identitate și regenerare urbană. El a fost obiectul de arhitectură care a demonstrat că arhitectura de calitate poate întoarce soarta unui oraș, îi poate schimba destinul. Acest obiect de arhitectură a pus orașul Bilbao pe harta culturală a lumii. Doar că, odată cu debutul crizei economice, mulți critici s-au grăbit să declare această eră a muzeelor încheiată. Sigur că într-o Europă înbătrânită, care privește mai degrabă spre propriul trecut glorios decât spre perspectivele viitoare incerte, muzeificarea este un fenomen generalizat al orașelor și al societății. Și pentru o Europă pentru care turismul tinde să crească în pondere în buget, e greu de crezut că un program arhitectural ca muzeul și-a încheiat momentul de apogeu.

Dar chiar considerând că perioada boomului muzeelor s-a încheiat, nu putem crede că s-a încheiat era obiectelor de arhitectură iconice și a arhitecturii vector de imagine. Și atunci se pune problema chiar care va fi noua arhitectură regenerativă pentru oraș. E posibil ca dotările sportive să fie noile temple urbane? Dacă e să judecăm sumele exorbitante care se învârt în fotbal, după masele pe care acest sport reușește să le anime, dar și influența personajelor din lumea fotbalului care devin idoli și modele ale reușitei sociale, atunci pare că într-adevăr fotbalul e noua religie, meciul - modul de a trăi împreună, singura formă posibilă de comuniune a lumii contemporane, iar personajele implicate în fotbal - noii zei proslăviți. Fotbalul stârnește patimi aprinse de la vestul la estul Europei, chiar dacă e o diferență certă între fanatismul vestic și cel estic. Dacă huliganii englezi găsesc în fotbal tărâmul posibilei defulări într-o so­cietate extrem de conservatoare și adânc fixată în principiile sale, fanatismul turc e forma de manifestare a unei societăți care nu reușește să-și fixeze clar reperele valorice între trecutul oriental și aspirația europeană. Noi ne situăm și geografic, și antropologic, mai aproape de a doua categorie.

Prin urmare, înainte de a construi stadioane, aceste temple ale con­temporaneității, poate era loc pentru fixarea unor valori, adică de a construi edificiile culturale majore care lipsesc orașului. Încă de dinaintea apariției ideei de reconstrucție a unui stadion la Cluj, orașul fremăta la gândul și necesitatea construirii unui sediu pentru filarmonica rămasă fără casă. Cu toate că azi Clujul aspiră la titlul de Capitală Culturală Europeană în 2020, banii publici sunt canalizați cu precădere spre investiții în sport. Lângă stadion s-a început deja construirea unei săli de sport, dar proiectele culturale rămân în continuare rezultatul unor inițiative private, așa cum e Festivalul de film TIFF sau Centrul cultural Fabrica de Pensule. Ca atare, există o clară discrepanță între strategia declarată și investițiile efective ale administrației. Or, acest fapt poate fi sursa unui dublu insucces. Pe de-o parte ratarea obiectivului Cluj - Capitală Culturală Europeană, și pe de altă parte realizarea unor dotări sportive incapabile să aducă beneficii orașului. În succesul Poloniei de a fi singura țară care a evitat criza financiară a contat foarte mult organizarea Campionatului European de fotbal în 2012. Acest obiectiv a angajat investiții majore în infrastructură și contrucții, investiții care vor fi clar recuperate ulterior.

Dar România e departe de un asemenea obiectiv, de a organiza un eveniment sportiv major care să consacre noile stadioane așa cum sfințirea unei biserici consacră acel edificiu. Prin urmare, s-ar putea ca de pe urma construirii stadionului beneficiile pentru oraș să nu vină niciodată și să rămână doar beneficiile individuale de imagine ale politicienilor.

Tot așa cum se poate ca, pe când România va candida pentru a orga­niza un eveniment sportiv important, să constatăm că stadioanele deja existente au nevoie de reparații majore. Arhitectul Șerban Țigănaș deja deplânge faptul că s-au făcut ecomonii de la calitatea materialelor. Ca atare, suntem tot în domeniul spoielilor, dincolo de coaja și forma spectaculoasă stau zugrăveli ieftine, pardoseli perisabile, materiale corodabile, care explică de ce stadionul clujean e de cinci ori mai ieftin decât Național Arena și de și mai multe ori mai ieftin decât un stadion Vestic. Iar spoielile ieftine s-ar putea să ridice exorbitant costurile de întreținere, așa că nu avem motive să ne bucurăm de banii economisiți.

Cele mai multe critici aduse până acum stadionului Cluj Arena au avut la bază considerente urbanistice. S-a spus că stadionul e un „obiect” băgat cu lingura de pantof într-o zonă centrală a orașului, care va crea probleme de trafic, și că, dacă fotbalul actual a devenit o industrie, atunci locul stadionului e asemeni oricărei industrii - la periferia orașului, nu în locul vechiului stadion contruit în epoca în care sportul avea mai degrabă valențe recreative. Discuția urbanistică e tardivă, așa cum acțiunea în justiție a unor arhitecți care, pe fondul unor vicii de procedură în procesul de autorizare, cer nici mai mult, nici mai puțin decât demolarea stadionului, e inutilă și ridicolă.

Va trebui să înțelegem obiectul acesta prin alte logici, ca de exemplu prin perspectiva cinică a lui Rem Koolhaas, care afirmă că urbanismul nici nu există. Urbanismul e „pură ideologie spectaculară. Capita­lismul modern, care a organizat reducerea întregii vieți sociale la un spectacol, e incapabil să prezinte alt spectacol în afara celui al propriei noastre alienări” .

Când vine vorba de obiecte de asemenea dimensiuni nu poate fi apli­cată o critică contextualistă. Un asemenea obiect nu poate fi anali­zat prin raportul său cu vecinătățile. Pentru că mărimea contează, aceste „obiecte” de scară mare, după cum exprimă același Rem Koolhaas prin conceptul de„bigness”, nu se supun unui context, ci acționează în „condițiile azi globale ale tabulei rasa” , își creează ele însele propriul context urban pentru că ele sunt determinate doar de contextul oportunității economice sau politice. Cu alte cuvinte, dacă ne „complacem în alienare”, cum spune Garcias, atunci nu stadionul trebuie să se supună constrângerilor sitului, ci orașul trebuie să rezolve pro­blemele de trafic și parcări generate de prezența acestui „obiect” în acest sit.

Ziua porților deschise pe Național Arena a atras mii de vizitatori și valuri de entuziasm. Oamenii exclamă „uau!” în fața noilor stadioane care impresionează și stârnesc reacții admirative. Presa alintă deja noul stadion al Clujului cu denumirea de OZN și numele e perfect justificat, chiar e vorba de un obiect zburător neideintificat, pentru că nu seamănă cu nimic din ce s-a contruit până acum în acest oraș. Mărimea și stranietatea nu au cum să nu impresioneze și nu au cum să nu stârnească emoții. Foarte curând ne vom lăsa cu toții pradă acestui entuziasm general cântând frenetic la deschiderea arenei, alături de Scorpions, Wind of Chance ca pe o incantație. Căci despre vântul schimbării e vorba...