Transparența plinului sau câteva întrebări fără răspuns

Mai puțin cunoscute publicului și chiar arhitecților din București au fost demersurile tenace ale Fili­alei București a OAR de a organiza, împreună cu Primăria București, un concurs pentru soluția de amenajare a spațiului de la suprafața Pieței Universității. Întucât speranțele în această între­prindere nu sunt în totalitate spulberate, nici des­pre acest caz nu este vorba acum.

Ci despre noul șantier deschis acum câteva luni în imediata apropiere, prefigurând iminenta trans­formare a fațadelor Teatrului Național, care ridică o serie de întrebări.

Povestea Teatrului Național pare fără sfârșit, ea revenind periodic în actualitate de peste o jumătate de secol, fiind de fapt și mai veche, dacă ne raportăm la momentul august 1944, când a fost bombardată vechea clădire de pe Calea Victoriei.

Anvelopa Sălii Mari a Teatrului Național, cu arcade din tencuială dispuse pe mai multe registre, a fost răspunsul de circumstanță la comanda politică de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, prin care se dorea schimbarea fațadelor rezultate din aplicarea proiectului din 1965 elaborat de arhi­tectul Horia Maicu, în colaborare cu arhitecții Romeo Belea, Nicolae Cucu, Richard Bordenache jr. ș.a. Problema refacerii Teatrului Național a fost obiectul unui lung șir de dezbateri în anii ’50 și la începutul anilor ’60, inclusiv a unor concursuri publice, dintre care cel mai semnificativ a fost se pare cel din 1962, câștigat ex-aequo de echipa arhitecților Anton și Margareta Dâmboianu și de cea formată din arhitecții George Filipeanu și Leon Strulovici. La acestea s-a adăugat o propunere spectaculoasă a regizorului și arhitectului Liviu Ciulei în colaborare cu arhitecții Paul și Stan Bortnowski. Dar așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, elaborarea proiectului a fost atribuită arhitectului zilei de atunci, Horia Maicu, care era și arhitectul-șef al Bucureștiului, coordonatorul conceperii unor edi­ficii simbolice ale regimului comunist, Casa Scânteii (1949-1955), Sala Palatu­lui (1958-1960), panteonul liderilor comuniști (1958-1963).

Proiectul „Maicu”, de la sfârșitul anilor ’60, pro­punea o arhitectură masivă, dominată de plinuri, care la corpul sălii principale susțin o copertină spec­taculoasă, cu surse de inspirație contradictorii, amintind atât de streșinile ample ale Mănăstirii Voroneț, dar și de capodopera arhitectului Le Corbusier de la Ronchamp. Echivocul soluției ini­țiale era sporit și de panourile foarte mari de­stinate a primi o decorație exterioară în frescă sau mozaic, care nu și-a găsit autorul la timpul potrivit. Chiar dacă oferea condiții de desfășurare a spectacolelor la standarde ridicate, rezultatul arhitectural-urbanistic a mulțumit numai în mică măsură, fiind ținta a numeroase critici, în condițiile politice din acei ani exprimate în special pe la colțuri.

Nici recarosarea finalizată în 1984 după proiectul arhitectului Cezar Lăzărescu nu a întrunit aprecieri pozitive, mai ales că soluția adoptată reflecta indi­cațiile neavenite ale lui Nicolae Ceaușescu, prin care acesta dorea acoperirea atât a copertinei sălii mari a teatrului, dar mai ales a turnului scenei. Lucrările din această etapă au afectat și confortul interior al sălii, prin sporirea exagerată a numărului de locuri și amenajarea unei loje oficiale de mari dimensiuni, implicând unele modificări riscante ale structurii de rezistență.

Cu un grad mare de uzură și o arhitectură mult discutată, clădirea Teatului Național necesită în mod sigur o intervenție de fond.

Ar fi fost de așteptat ca un subiect atât de im­portant să fie obiectul unui concurs public și al unei dezbateri atât la nivelul breslei arhitecților, dar și al publicului larg.

Lucrurile s-au petrecut însă tot pe tăcute. Din câteva articole sumare din presă sau din laconice știri de la televizor, dar mai mult din zvonistică, s-a aflat că Ministerul Culturii a decis revenirea la forma Teatrului Național din anii ’70, după un proiect de refacere întocmit de arhitectul Romeo Belea, unul din membrii echipei inițiale de proiectare. În afară de avantajele funcționale și tehnice ale noii intervenții, se știe puțin, practic nimic, mai ales despre cum vor arăta noile fațade.

Câteva întrebări sunt de neocolit.

Se demolează, dar ce se va pune în loc? Cum vor fi tratate marile plinuri ale Sălii Mari? Dar, în primul rând, este oportună revenirea la imaginea Teatrului Național din anii ’70 ?

Eu cred că nu. Forma și atunci controversată a acestuia nu mai poate fi valabilă astăzi, cu atât mai mult în deceniile următoare. De fapt, în șirul de întrebări pe care le pun nu atât plinurile Teatrului Național sunt principala problemă. Cu adevărat ce mă îngijorează sunt plinurile nevăzute, dar masive și greu penetrabile, care înconjoară de regulă informația privind conceprea și realizarea unor lucrări de arhitectură importante pentru re­definirea profilului urban al Bucureștiului. Con­s­truim sau refacem niște construcții în primul rând pentru viitor și ar fi fost normal să fie chemată să-și spună părerea mai ales generația tânără de arhitecți, cea care nu a trecut prin compromisurile perioadei comuniste, dovedind nu numai mult talent, dar și o altă abordare a arhitecturii.

Cum va fi amenajat spațiul din fața Teatrului Național?

Primăria București promite un concurs pentru re­zolvarea acestei părți a Pieței Universității, care sperăm să nu treneze la fel ca acela din zona statuilor din imediata vecinătate, de care am pomenit mai sus.

Nu ar fi fost firesc ca toate zonele Pieței Universității să facă obiectul unui studiu comun, care să aibă la bază soluțiile reieșite dintr-un concurs sau dintr-o serie de concursuri de urbanism și arhitectură, care să se refere și la soluțiile de refacere a fațadelor Teatrului Național?

În schimb, materialzându-se o inițiativă mai veche, în fața teatrului s-a ridicat, până una-alta, un mo­nument dedicat lui Ion Luca Caragiale, „Căruța cu paiațe”, sculptor Ioan Bolborea. Relația dintre acesta și spațiul construit înconjurător readuce încă odată în actualitate o altă întrebare, cea le­gată de amplasarea monumentelor de for public. Situație ilustrată și de haosul statuar care s-a creat în ultimile două decenii în Piața Revoluției. Se mai aude că se lucrează la proiectele de transformare ale Sălii Palatului și Sălii Omnia, din spatele Mini­sterului de Interne, prima se pare pentru a deveni un mare „mall cultural”, a doua pentru a găzdui Teatrul de Operetă.

Toate sunt lucrări definitorii pentru aspectul viitor al Bucureștiului, realizate din fonduri publice. Fi­resc ar fi ca ele să fie cunoscute și dezbătute public, pe baza unor soluții reieșite în urma unor concursuri de arhitectură.

În alte locuri, în astfel de cazuri, nu numai că soluțiile sunt rezultatul unor concursuri publice, dar alături de șantierele de o asemenea importanță se găsesc puncte de prezentare ale lucrărilor respective. Din păcate, nu este cazul și în București.

Mai aflăm, tot întâmplător, că recent a fost avizat de Comisia Tehnică de Urbanism a Municipiului București un PUZ care permite construirea unei clă­diri cu înălțimea maximă de 37 de metri, care transformă radical Palatul fostei Bănci Marmorosch Blank din Str. Doamnei, monument istoric de cate­goria A, construit în stil neoromânesc, între 1913-1923, după proiectul arhitectului Petre Antonescu. Practic, conform propunerii în curs de aprobare sau deja aprobată, din vechea construcție nu ar mai rămâne decât fațada principală, holul de intrare, sala de așteptare, scara monumentală și câteva birouri de la etajele întâi și doi.

O fi bine, o fi rău?

Bine ar fi că se propune să dispară sau să se trans­forme clădirea cu fațade din sticlă-oglindă, alipită prin 1993 calcanului dinspre str. Eugeniu Carada. Este însă foarte rău că un monument de valoarea Băncii Marmorosch Blank nu este păstrat în inte­gritatea sa. Și pentru acesta, până la urmă, s-ar putea găsi investitorul care să o restaureze în forma inițială, așa cum s-a întâmplat cu Palatul fostei Bănci Chrissoveloni din str. Lipscani (1923-1929, arhitecți G. M. Cantacuzino și August Schmiedigen).

Sigur, mai sunt și alte exemple de care nu știm și, când vom auzi de ele, s-ar putea să fie prea târziu.

Contrar impresiei generale, în București se con­stru­iește mult, iar în scurt timp vom vedea că zone importante și cu tradiție ale orașului vor arăta altfel. Cum? Nu se știe.

Din păcate, corespunzător practicii nefericite a urbanismului derogatoriu, multe intervenții se fac pe baza unor studii punctuale, transpuse în planuri urbanistice zonale pentru fiecare colț în parte, care și acestea se modifică de nenumărate ori și bineînțeles se reaprobă funcție de interese conjucturale, totul în detrimentul unei concepții de ansamblu coerente.

Perseverând în acest mod, la final nu ne va rămâne decât să plângem cu toții că orașul s-a dezvoltat haotic și lipsit de identitate.

Less known to the public and even to the Bucharest architects were the tenacious steps taken by the Bucharest Subsidiary of OAR to organize, together with Bucharest City Hall, a competition for the solution of arrangement of the overground space at Universității Square. Since the hopes associated to this endeavor are not entirely lost yet, we shall not deal with this issue either.

Our concern is the new building site opened a few months ago in its immediate vicinity, aiming for the imminent transformation of the façades of the National Theater, which raises a lot of questions.

The story of the National Theater seems never ending, and has been regularly brought into focus for more than half a century, if we take into consideration the moment August 1944, when the old building on Calea Victoriei was bombed.

The covering of the grand hall of the National Theater, with its plaster archways arranged on several registers, was the incidental response to the political order given in the early 1980s, which aimed to change the façades resulting from the implementation of the 1965 project drafted by architect Horia Maicu in collaboration with architects Romeo Belea, Nicolae Cucu, Richard Bordenache jr. and others.

The issue of the renovation of the National Theater has formed the object of a long series of debates in the 1950s and in the early 1960s, as well as of several public contests, the most significant of which was apparently the 1962 contest, won ex-aequo by the team formed of architects Anton and Margareta Dâmboianu and by that formed of architects George Filipeanu and Leon Strulovici. In addition, a spectacular proposal came from direc­tor and architect Liviu Ciulei in collaboration with architects Paul and Stan Bortnowski. But, as is the case most of the times, the project was ascribed to the then architect of the day, Horia Maicu, who was also the chief architect of Bucharest and the coordinator of several symbolic edifices of the communist regime, namely Casa Scânteii (1949-1955), Sala Palatului (1958-1960), and the pantheon of the communist leaders (1958-1963).

The „Maicu” project, dating from the end of the 1960s, proposed a massive architecture dominated by filled spaces, which supported a spectacular canopy in the body of the main hall, drawing on contradictory sources, such as the ample eaves of the Voroneț Monastery and also the Ronchamp masterpiece designed by Le Corbusier. The equi­vocal nature of the original solution was also in­creased by the very large panels meant to be deco­rated on the outside as frescos or mosaics, which did not find their author in due time. Even if the resulting architectural-urban product provided the conditions for the running of entertainment events at high standards, it met the expectations to a very small extent and was criticized fervently, albeit especially on corners, given the political climate of those years.

The works for the new covering structure, finalized in 1984 according to the project of architect Cezar Lăzărescu, did not meet with positive reviews either, especially that the adopted solution reflec­ted the inappropriate indications of Nicolae Ceaușescu, who wanted the canopy of the large theater hall and especially the stage tower covered. The works performed at this stage also affected the interior comfort of the hall, due to the exaggerate increase in the number of seats and to the arrangement of a capacious official theater box involving certain risky changes in the load bearing structure.

Given its high degree of wear and tear and its controversial architecture, the building of the National Theater definitely requires major inter­ventions.

An issue of such importance ought to have formed the object of a public contest and of a debate engaging both the architects and the public at large.

But things went on secretively, as usual.

From several brief press articles and laconic news broadcast on TV, but especially from hearsay we have learnt that the Ministry of Culture has decided to restore the National Theater to the aspect it had in the 1970s, according to a renovation project prepared by architect Romeo Berlea, one of the members of the original design team. Apart from the functional and technical advantages of the new intervention, very little – practically nothing – is known about the future appearance of the new façades.

Several questions simply arise automatically at this point.

It is being demolished, ok, but what is it being replaced with? What treatment will be given to the great filled spaces of the Grand Hall? But, first and foremost: how appropriate is it to restore the National Theater to its 1970’s image?

In my opinion, it is hardly appropriate at all. The appearance of the building, which was controversial even then, can no longer be valid today and even less so in the next decades.

We construct or renovate certain buildings espe­cially for the future, and the normal thing to do would have been to call in the young generation of architects, the generation who has not gone through the compromises of the communist pe­riod, and who shows not only talent, but also a different approach to architecture.

How will the space in front of the National Theater be arranged?

Bucharest City Hall promises that it will organize a contest to identify a solution for the arrangement of this part of Universității Square, which, hopefully, will not drag on like the one in its immediate vici­nity, in the statue area, referred to above.

Wouldn’t it have been natural for all areas of Uni­versității Square to form the object of a common study, based on the solutions advanced as a result of one or several architecture and urban planning contests, and which could have also referred to the solutions for the renovation of the façades of the National Theater?

Instead, an older initiative materialized: in front of the theater a monument dedicated to Ion Luca Caragiale was erected, „The Harlequin Carriage”, sculpted by Ioan Bolborea. The relationship be­tween this sculpture and the surrounding built environment brings once more into focus another issue, relating to the location of public forum mo­numents. This situation is also illustrated by the chaos created by the placement of statues in Revoluției Square during the last two decades.

According to other rumors, work is in progress at the projects for the transformation of Sala Palatului and Sala Omnia, behind the building of the Ministry of the Interior, with the former being intended as a large „cultural mall”, and the latter, as the Operetta Theater.

All these are defining works for the future aspect of Bucharest, and are carried out from public funds.

It would be natural that they should be known and publicly debated, based on solutions resulting from architecture contests.

In other places, in such cases, not only are the solutions springing from public contests, but, next to such important building sites one can see billboards which present the works. Unfortunately, this is not the case in Bucharest.

We have also happened to learn that the Technical Commission for Urban Planning of the Bucharest Municipality has recently approved a Zonal Urban Plan allowing the construction of a building having a maximum height of 37 meters, which radically transforms the Palace of the former Marmorosch Blank Bank on Doamnei Street, an „A category” historical monument built in the neo-Romanian style between 1913 and 1923, according to the project of architect Petre Antonescu. Practically, according to the proposal which is awaiting appro­val, if it hasn’t been approved already, the only surviving elements from the former building will be the main façade, the entrance hall, the waiting hall, the monumental staircase and several offices on the first and second floors.

Could this be good or bad?

A good thing is that proposals have been made for the demolition or transformation of the building with mirror façades, adjoined around 1993 to the rear wall giving onto Eugeniu Carada Street. On the other hand, it is very shocking that a mo­nument as valuable as the Marmorosch Blank Bank is not preserved in its entirety. One might find any time an investor willing to restore it to its initial appearance, as was the case with the Palace of the former Chrissoveloni Bank in Lipscani Street (1923-1929, architects G. M. Cantacuzino and August Schmiedigen).

Naturally, there are other examples of which we are not aware yet; when we hear of them, it might be too late.

Contrary to the general impression, quite a lot is being constructed in Bucharest, and before long we shall see that important areas of the city, areas with tradition will look differently.

But how? Nobody knows.

Unfortunately, in accordance with the unhappy practice of an urban planning which derogates from the norms, numerous interventions are carried out on the basis of punctual studies, transposed in zonal urban plans for each individual corner; these are modified countless times in their turn and are re-approved depending on circumstantial interests, and everything, to the detriment of a coherent overall conception.

If we continue like this, we are bound to end up complaining in concert that the city has developed chaotically and lacks any identity whatever.