AVANGARDA

-4+3

Nu poate exista în absența spiritului de frondă.

Nu se constituie fără polemică și critică.

Nu se manifestă fără acțiuni șoc.

Nu acceptă formele de artă consacrate.

Avangarda trăiește înăuntrul unei forme de revoltă spectaculoasă.

Avangarda este reacția elitelor.

Avangada din România s-a manifestat dominant ca gest constructiv¹ și nu demolator.

Chiar dacă AVANGARDA se manifestă la nivel european², în perioada interbelică – cu precădere între anii 1920-1930, anumite forme prin care această mișcare primenește și reformează estetic pot fi decelate târziu în secolul al XX-lea. Fară a avea consistența unei mișcări, există astăzi pionierate, molecule incipiente de grup combativ estetic și anumite atitudini care se manifestă atât în artă, cât și în arhitectură, care ne îndreptățesc să chestionăm avangarda.

Nu cred că există nostalgici ai avangardei, însă am certitudinea că există foarte mulți oameni care mai speră în calitatea regeneratoare a elitelor. Mai speră cred mulți în demersuri asumate curajos în numele unei noutăți benefice și promițătoare.

În prezent, trecerea la proiectarea arhitecturală și construcția de clădiri cu amprentă „verde” este mai degrabă o post-gardă. Preferința etalată pentru utilizarea materialelor „ieftine” sau neconvenționale reprezintă, într-o anumită percepție, prea canonică, o frondă. Viteza noastră de a reacționa critic este mult prea lentă față de cea prin care lumea dimprejurul nostru se schimbă. Nu ne mai ascultăm atent, nu se mai găsește timp manifest. Comoditatea de a comunica tehnologic ne îndepărtează uneori. Spectaculosul imaginii realizate printr-o construcție nouă – ca rezultat al diferitelor tehnologii de punere în operă a materialelor disponibile – nu garantează lipsa sa de platformă estetică, lipsa dezideratului de imagine sau schimbarea concertată.

Visăm, uneori apatici și ignoranți, la schimbare fără să admitem efortul avagardei.

În anii ’90, primele manifestări publice, la care Uniunea Arhitecților din România s-a angajat cu un entuziasm, atunci, explicabil, încercau un remediu atât de informație, cât și de atenție față de avangardă și modernism. Este necesară aici distincția sau relația avangardă-modernism. Răspunsul este unul al mulțimilor incluse. Astfel, modernismul românesc în faza lui acută, extremistă, sau avangardismul nu este un curent uniform, omogen, ci o mixtură de curente, orientări și tendințe. Dozajul și accentul din comentariul la avangardă sunt, ambele, foarte complexe și greu de asumat.

De altfel, avangardismul românesc s-a dezvoltat pe bazele moderniste existente încă de dinaintea Primului Război Mondial, la postsimboliști (Adrian Maniu). În 1912 a apărut revista „Simbolul”, editată de Ion Vinea și de Tristan Tzara. Precursorul avangardismului românesc a fost Urmuz. Avangardismul românesc a fost divers. Tristan Tzara și Marcel Iancu au început ca dadaiști, în schimb Ion Vinea n-a fost dadaist. Revista „Contimporanul”³, înființată de Ion Vinea și de Marcel Iancu, a fost o tribună constructivistă, promovând modernismul care decurgea, în domeniul artistic, din revoluția industrială. Avangardismul românesc a avut o caracteristică eclectică, de sinteză între diferitele curente. Un exemplu a fost revista „Integral”⁴, care promova modernismul, indiferent de curent.

Vom încerca, după această escală în precedentele de consemn editorial ale avangardei românești – în paginile acestui număr –, să dăm câteva răspunsuri posibile la ce însemna avangardă atunci și la ce înseamnă, eventual, acum. Înainte de a vă invita să parcurgeți articolele tematice, prezentăm mai jos câteva date relevante pentru ideea de a revizita avangarda. Le-am numit informații de consens sau lecturi simultane.

INFORMAȚII DE CONSENS sau LECTURI SIMULTANE

1. Miercuri, 9 februarie 2011, începând cu ora 19:30, Noul Cinematograf al Regizorului Român (NCRR), în colaborare cu Fundația Arte Vizuale (FAV), prezintă trei filme scurte, puțin cunoscute, situate la granița dintre documentar și experimental: Cronica de la Zürich (regia: Alexandru Solomon și Radu Igazsag, 1996), Strigăt în timpan⁵ (regia: Radu Igazsag și Alexandru Solomon, 1993) și Duo pentru Paoloncel și Petronom (regia: Alexandru Solomon, 1994).

Strigăt în timpan este o cronică neconvențională a Avangardei literare și artistice românești. Filmul, pornind de la expoziția „Avangarda românească, 1916-1947”, de la Muzeul Literaturii Române, reconstituie atmosfera acelor ani de nebunie în spiritul avangardiștilor, cu ajutorul mijloacelor specifice artei lor (colaje, asociații absurde etc.).

2. Simpozionul internațional despre avangardă: București-Zürich-Paris-Tel Aviv: Romanian and Jewish Avant-gardists in the Romanian Cultural Milieu; București, 26-27 mai 2011. Ca urmare a succesului simpozionului „Avangarda românească între București, Paris și Tel Aviv”, care a avut loc la Tel Aviv în luna decembrie 2010 (www.agonia.ro/index.php/press/13963144/simpozionul_), Facultatea de Litere a Universității din București, Institutul de Studii Ebraice din Ierusalim, Biblioteca Academiei Române, Institutul Cultural Român, Ambasada Elveției la București organizează un al doilea simpozion cu aceeași temă, în Sala Ion Heliade Rădulescu a Bibliotecii Academiei Române, Calea Vitoriei 125, din București.

3. Colocviul „Avangarda românească – avangarda europeană”, ediția a II-a, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române și de Biblioteca Metropolitană (București).

27 octombrie-4 noiembrie 2011 – Expoziția „Victor Brauner și Însoțitorii” (George Grosz, Jacques Herold, Marcel Iancu, M.H.Maxy, Egon Schiele, Arthur Segal), prezentată în Rotonda MNLR.

Lucrările expuse provin din colecțiile MNLR, Federația Comunităților Evreiești din România, Vladimir Pană, Mihai Gavrilă, Anna și prof. dr. Ștefan Udrescu, Florin Colonaș.

NOTE:

¹ Ion Pop a subliniat, în comunicarea sa din mai 2009, intitulată „Avangarda românească: tendințe, evoluții, posteritate”, că fiecare cultură a asimilat avangardismul în mod propriu. Cultura română era prea nouă pentru a găsi loc pentru o negare radicală a tradiției culturale. În România nu existau muzee și biblioteci care să fie distruse, cum propunea Marinetti în manifestul futuriștilor. Pentru avangardiștii români se punea problema de a construi, nu de a distruge. Avangarda românească a început prin a fi constructivistă („Contimporanul”), a încercat să facă o sinteză modernă („Integral”), pentru a deveni ulterior suprarealistă („unu”).

n.red. - Ion Pop (n. 1941) este profesor la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca. A condus, ca redactor-șef, apoi ca director, revista „Echinox”, între anii 1969 și 1983. A fost director al Centrului Cultural Român din Paris (1990-1993) și decan al Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1996-2000). A realizat o antologie a avangardei literare românești, La réhabilitation du rêve, Paris-București, 2006.

² Fenomenul avangardei europene include o multitudine de curente: expresionismul, futurismul, dadaismul, constructivismul, cărora li se alătură ermetismul, suprarealismul, integralismul, letrismul etc., fiecare cu nuanțele lui. În arhitectură, mișcarea de avangardă (influențată de Bauhaus și contemporană cu acesta) se afirmă prin experiențe susținute în DE STIJL (Neoplasticism) și prin Constructivismul rus. Îi reamintim pe artiștii promotori ai curentului DE STIJL, respectiv pictorii Piet Mondrian și Theo van Doesburg împreună cu designerul de mobilier și arhitectul Gerrit Rietveld.

³ Revistele care au creat în cultura și literatura română interbelică curente de idei sunt: „Sburătorul” (curentul modernist întemeiat pe principiul sincronizării literaturii noastre cu literaturile europene) și „Gândirea” (curentul tradiționalist-ortodox). În aceste două tendințe se situează revista „Contimporanul” (care reprezintă curentele avangardiste) și revistele eclectice, între care „Viața literară”, „Revista fundațiilor”, „Jurnalul literar” ș.a.

⁴ Pentru o înțelegere diacronică vezi anul de apariție a revistei alături de publicațiile din epocă – „Contimporanul” (1922-1930), „75 H.P.” (1924), „Punct” (1925), „Integral” (1925-1927), „Unu” (1928-1932), „Urmuz”(1928), „Alge” (1930). Unele dintre aceste reviste devin promotoarele unor idei avangardiste în artă. Dintre ideile acestea ar putea fi menționate câteva mai importante: dadaismul, suprarealismul, constructivismul, erme­tismul etc.

⁵ Premii: Premiul UCIN pentru documentar românesc pe anul 1993; Premiul pentru film video la Festivalul Național Costinești, 1993; Premiul pentru film experimental la Festivalul Internațional Mediawave, Gyor (Ungaria), 1994; Premiul al III-lea la Festivalul Internațional al Filmului Documentar-Antropologic Astra Film, Sibiu, 1994; Premiul I la Festivalul de Film Documentar de Istoria Artei, Muzeul Național Cotroceni, 1995.