Vila „Orbonaș”, Bd. Aviatorilor 69 (fostă Șoseaua Jianu 61)

Este rar întâlnit în arhitectura de la noi ca un arhitect să îşi fi pus amprenta pe imaginea oraşului, pe imaginea spaţiului construit, pe stilul şi modul de gândire al unor generaţii întregi de arhitecţi cu o decenţă şi civilizaţie exemplare, aşa cum a făcut-o arhitectul Tiberiu Niga.

Paradoxal şi regretabil, putem observa cu tristeţe cât de mult a oferit şi cât de puţin este cunoscut Tiberiu Niga.

Pentru o simplă exemplificare, am utilizat demersul „googalistic al culturii internauţilor” să văd cam cât cunoaşte „klanul butoane” despre arhitectura interbelică românească, iar Wikipedia îţi va răspunde la căutarea numelui său în cel mai cinic, involuntar mod cu putinţă: „Did you mean nigga?”.

Sunt un admirator al lui Tiberiu Niga şi, în genere, al perioadei avangardei interbelice româneşti, al lui Marcel Iancu, Horia Creangă sau Duiliu Marcu, dar şi Urmuz, Saşa Pană, Ştefan Roll şi al celor de la UNU şi a elitei naţionaliste de la „Vremea”: Cioran, Eliade sau Nae Ionescu. Din acest motiv, încă din anii studenţiei, aprofundând la curs sau la atelier principiile lui Niga de compunere a spaţiului şi a locuirii stabilite în perioada interbelică, i-am căutat operele prin oraş, mai întâi cu pasul, mai apoi prin biblioteci şi arhive, reuşind în final performanţa (iertându-mi-se lipsa de modestie) de a-i descoperi arhiva personală de proiecte, într-un mod absolut întâmplător (la un centru de topit hârtie), mai ales cele din perioada interbelică, adică tocmai acelea pe care le-am admirat atât de mult.

Mulţumindu-i celui de Sus, într-un prim demers, am considerat necesar să prezint câte ceva, atât cât s-a putut, în cartea „Fondul documentar de arhitectură din România / Raport preliminar de politică culturală”, Editura Simetria, 2011, editată de Mirela Duculescu. Mi-am exprimat acolo dorinţa de a crea un Centru Cultural de Arhitectură, o arhivă culturală a arhitecturii româneşti, într-un mod organizat şi modern, civilizat, unde ar trebui să păstrăm valorile şi documentele de arhitectură, atâtea câte mai avem.

Tiberiu Niga aparţine prin excelenţă anilor ‘20-’30, ca mentalitate şi spirit, ca reprezentant al unei societăţi complexe şi rafinate, nobile şi elitiste, unui „Civitas interbellum” zugrăvit atât de frumos în cartea Ioanei Pârvulescu: „Întoarcere în Bucureştiul interbelic”. Urmaş spiritual al Școlii Bauhaus, al Stilului Internațional, se detaşează discret, dar nu brutal, de etapele neoromânescului şi eclectismului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, reuşind să-şi impună şi o viziune personală de interpretare a arhitecturii româneşti tradiţionale (vila Orbonaş, Şoseaua Jianu, numărul 10, actual Bd. Aviatorilor, sau reşedinţa Safirescu din strada Schitul Măgureanu 34 stând mărturii exemplare până astăzi).

Aparţinea civilizaţiei interbelice atât ca structură profesională, cât şi ca ţinută, prin atitudinea şi rafinamentul cotidian cu care îşi încânta colegii, şi mai târziu studenţii. I se spunea „Lordul”, cum îşi aminteşte arhitectul Goia, care i-a fost student în a doua jumătate a anilor 1960. „Era un personaj, înalt la 1,90 m, impunător, dar nu arogant, rafinat, dar nu excentric în vestimentaţie, fiind îmbrăcat întotdeuna bine, purtând costume din stofă de calitate, pe care o remarca prin pipăire în cazul când vreun apropiat îl concura pe «scenă». Cu pălărie neagră cu boruri largi, ochelari fumurii şi fular, purtate cu staif, ca un personaj de film, impunea prin ţinută şi aparenţă înainte de a vorbi. Asta în perioada interbelică… Pentru că în perioada «puterii populare», studenţii apropriaţi îşi mai amintesc de vorbele maestrului: «pe vremea când eram absolvent conduceam un Porsche, acum, când sunt profesor universitar, conduc un Fiat 850!».”

Însă nici până în clipa morţii nu şi-a pierdut verticalitatea, ţinută moştenită din familie, rămânând moral impecabil, într-o perioadă tulbure, trăind şi profesând, practic, în anii războiului şi ai ideologiei legionare, precum şi în cei mai negri şi sumbri ani ai comunismului, nefiind influenţat de nicio ideologie, făcând „politica planşetei şi a profesiei” aşa cum îl descrie unul dintre studenţii săi, arhitectul Goia, pe care am avut plăcuta ocazie să-l întâlnesc în căutările noastre comune.

Tiberiu Niga reuşeşte, cu o abilitate rar întâlnită în breaslă, să fie un perfecţionist al detaliului tehnic ingineresc, concomitent cu personalitatea artistului rafinat şi contemporan cu avangarda, exprimându-se prin desen, atât cu „tunul” tradiţional al arhitectului, umplând perspectivele de haşuri perfect ordonate de la un colţ al planşei până la celălalt, cât şi „sabreur” al creioanelor tip „cui” cu mână tare, cu care filigrana pe hârtia galbenă detaliile numai de el ştiute.

Tiberiu Niga (Caius, Mihai) s-a născut la Arad pe 12 ianuarie 1906, în familia arhitectului Ioan Niga, născut tot în Arad pe 28 august 1888, român ardelean cu educaţie şi cultură influenţată şi „strunită” sub imperiul habsburgic. Acesta are sobrietatea ardeleanului de modă veche pentru care piaţa se va numi până la moarte „platz”. Ioan Niga a absolvit Şcoala Politehnică din Budapesta în august 1903, cu diploma numărul 2921¹, pe care a echivalat-o profesional în anul 1923, conform cataloagelor Societăţii Arhitecţilor.

Familia Niga s-a mutat în Bucureşti, după Marea Unire, unde Tiberiu a urmat cursurile Şcolii de Arhitectură, pe care acesta a absolvit-o în anul 1930, cu diploma 178/1930. Fiind un student eminent, Tiberiu Niga a obţinut Bursa Facultăţii şi va fi trimis la Paris pentru specializare, între anii 1932-1933.

Ioan Niga şi-a pus amprenta asupra personalităţii fiului său în perioada de început, lucrând şi semnând lucrările împreună: Ion şi Tiberiu Niga, lăsându-i pentru mai târziu demersul singular stilistic al modernismului.

În perioada 1908-1918, Ioan Niga a fost arhitect al Direcţiei Generale a Căilor Ferate Ungare M.A.V., iar între 1919-1937 s-a mutat la Direcţia Generală CFR, în Bucureşti. Între anii 1941-1949 a lucrat la Asigurarea Românească, iar către sfârşitul carierei, în perioada 1950-1953, la Comitetul Aşezămintelor Culturale.

A realizat în primii ani ai secolului al XX-lea lucrări importante în Bucureşti, cum ar fi: refacerea Gării de Nord între anii 1925-1926, sediul Societăţii de Asigurare Românească, strada Ion Ghica, între anii 1925-1926, şi numeroase imobile particulare.

A câştigat prin concurs numeroase lucrări importante, cum ar fi: proiectarea unor locuinţe pentru funcţionarii de toate categoriile ai Căilor Ferate Ungare M.A.V., premiat în anul 1912, Palatul CFR – Bulevardul 6 Martie, din anul 1930, Palatul Asigurarea Românească – Bulevardul Gh. Magheru, din anul 1931, proiect premiat pentru refacerea Teatrului vechi Arad, din 1933².

Este perioada în care influenţele neoromâneşti s-au manifestat în lucrările celor doi, mai ales în programele de locuinţe, ale vilelor de personalităţi, precum cea a generalului Orbonaş, a colonelului Safirescu, a aviatorului Mateescu sau, mai ales, a fostului ministru Ion Inculeţ, comanditar consistent la începuturi, în anii 1930, atât pentru vile, cât şi pentru capela familiei şi biserică, desenată şi detaliată de la fundaţii până la cel mai mic obiect de mobilier.

Mai târziu, Tiberiu Niga şi-a continuat cariera, punându-şi amprenta pe aşa-numitele programe de locuinţe, tip blockhouse, cerute de noii îmbogăţiţi ai vremii, locuinţe mai degrabă scumpe, dedicate personalităţilor vremii, amplasate pe terenuri centrale: Calea Victoriei, Bulevardul Dacia, Bulevardul Carol, Calea Moşilor, pentru a enumera câteva doar din Capitală. Fiind în concurenţă cu Horia Creangă, Marcel Iancu sau Duiliu Marcu, marchează cu forţă şi coerenţă stilul interbelic, practicat pe întreg teritoriul României.

Faţadele au linii drepte, cursive, cu proporţii şi volumetrie curată, nelipsind elemente decorative specifice vremii: nelipsita fleşă metalică, scara vitrată pe câte un colţ vizibil al imobilului, închisă cu profile metalice complex desenate, geamurile rotunde tip „vapor” şi rulourile de lemn frumos ordonate, cu orizontală accentuată, alături de elementele decorative ale balcoanelor, tratate generos cu scopul de a da prestanţă faţadei şi mai puţin al utilităţii.

Planul apartamentelor este generos, cu circulaţia comandată prin holul de distribuţie, piesă faimoasă şi invenţie pură a interbelicului, valabilă până în ziua de astăzi, loc în care proprietarul îşi întâmpină musafirii, fără a le permite accesul în restul apartamentului, locul unde de obicei se pun tablourile de familie (pictate de un Eustaţiu Stoenescu), fără mare funcţionalitate, unde se joacă canastă, se bea ceaiul şi se cântă la pian, pentru a ajunge un fel de dinning către anii ’40.

Apartamentele din blockhouse-uri au obligatoriu câte două scări, din care una generoasă, placată cu marmură sau granit pentru proprietari, şi alta infimă, pentru servitori, ce dă în balconul bucătăriei, către curtea interioară, acolo unde olteanul îşi aducea marfa proaspătă în fiecare dimineaţă. La subsolul clădirii, servitorii aveau fiecare câte o cameră cu „ghivetă”, aliniate pe un culoar cu o fereastră către curte, alături de centrala pe „păcură, pusă în mişcare de fochist”.

Acum apar primele concepte de locuri de parcare amplasate la subsol sau demisol, unde Niga şi-a arătat geniul tehnic, fiind un pasionat al maşinilor şi proprietar al unei limuzine de lux. Acesta a fost un precursor al platformelor contemporane rotative pentru parcare, reuşind performanţe ce ar merita luate în consideraţie, inclusiv de proiectanţi, nu numai de istorici.

Activitatea profesională a lui Tiberiu Niga este una complexă şi trece prin toate fazele posibile ale existenţei unui arhitect: practicant individual, angajatul unei firme, funcţionar public sau cadru didactic universitar. Astfel, acesta oferă şcolii româneşti de arhitectură un exemplu de continuitate într-un context de profunde tulburări politice şi sociale, o legătură neîntreruptă cu o Românie civilizată, aceea pe care o căutăm necontenit, un liant şi o fuziune cu un trecut frumos şi stilat, un model de profesionalism şi de verticalitate morală, exercitat în cele mai dificile momente istorice, pe tot parcursul vieţii.³

Note:

¹ Dosarul de înscriere în Uniunea Arhitecţilor din R.P.R., filiala Bucureşti, al arhitectului Tiberiu Niga, aprilie 1953, Arhiva Uniunii Arhitecţilor din România.

Dosarul de înscriere în Uniunea Arhitecţilor din R.P.R., filiala Bucureşti, al arhitectului Ioan Niga, aprilie 1954, Arhiva Uniunii Arhitecţilor din România.

² Dosarul de înscriere în Uniunea Arhitecţilor din R.P.R., filiala Bucureşti, al arhitectului Ioan Niga, aprilie 1954, Arhiva Uniunii Arhitecţilor din România.

³ Acest articol se doreşte a fi un preambul al viitoarei monografii Tiberiu Niga.