Profil de excelenta în arhitectura interbelica româneasca: Tiberiu Niga

Este rar întâlnit în arhitectura de la noi ca un arhitect să își fi pus amprenta pe imaginea orașului, pe imaginea spațiului construit, pe stilul și modul de gândire al unor generații întregi de arhitecți cu o decență și civilizație exemplare, așa cum a făcut-o arhitectul Tiberiu Niga.

Paradoxal și regretabil, putem observa cu tristețe cât de mult a oferit și cât de puțin este cunoscut Tiberiu Niga.

Pentru o simplă exemplificare, am utilizat demersul „googalistic al culturii internauților” să văd cam cât cunoaște „klanul butoane” despre arhitectura interbelică românească, iar Wikipedia îți va răspunde la căutarea numelui său în cel mai cinic, involuntar mod cu putință: „Did you mean nigga?”.

Sunt un admirator al lui Tiberiu Niga și, în genere, al perioadei avangardei interbelice românești, al lui Marcel Iancu, Horia Creangă sau Duiliu Marcu, dar și Urmuz, Sașa Pană, Ștefan Roll și al celor de la UNU și a elitei naționaliste de la „Vremea”: Cioran, Eliade sau Nae Ionescu. Din acest motiv, încă din anii studenției, aprofundând la curs sau la atelier principiile lui Niga de compunere a spațiului și a locuirii stabilite în perioada interbelică, i-am căutat operele prin oraș, mai întâi cu pasul, mai apoi prin biblioteci și arhive, reușind în final performanța (iertându-mi-se lipsa de modestie) de a-i descoperi arhiva personală de proiecte, într-un mod absolut întâmplător (la un centru de topit hârtie), mai ales cele din perioada interbelică, adică tocmai acelea pe care le-am admirat atât de mult.

Mulțumindu-i celui de Sus, într-un prim demers, am considerat necesar să prezint câte ceva, atât cât s-a putut, în cartea „Fondul documentar de arhitectură din România / Raport preliminar de politică culturală”, Editura Simetria, 2011, editată de Mirela Duculescu. Mi-am exprimat acolo dorința de a crea un Centru Cultural de Arhitectură, o arhivă culturală a arhitecturii românești, într-un mod organizat și modern, civilizat, unde ar trebui să păstrăm valorile și documentele de arhitectură, atâtea câte mai avem.

Tiberiu Niga aparține prin excelență anilor ‘20-’30, ca mentalitate și spirit, ca reprezentant al unei societăți complexe și rafinate, nobile și elitiste, unui „Civitas interbellum” zugrăvit atât de frumos în cartea Ioanei Pârvulescu: „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”. Urmaș spiritual al Școlii Bauhaus, al Stilului Internațional, se detașează discret, dar nu brutal, de etapele neoromânescului și eclectismului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, reușind să-și impună și o viziune personală de interpretare a arhitecturii românești tradiționale (vila Orbonaș, Șoseaua Jianu, numărul 10, actual Bd. Aviatorilor, sau reședința Safirescu din strada Schitul Măgureanu 34 stând mărturii exemplare până astăzi).

Aparținea civilizației interbelice atât ca structură profesională, cât și ca ținută, prin atitudinea și rafinamentul cotidian cu care își încânta colegii, și mai târziu studenții. I se spunea „Lordul”, cum își amintește arhitectul Goia, care i-a fost student în a doua jumătate a anilor 1960. „Era un personaj, înalt la 1,90 m, impunător, dar nu arogant, rafinat, dar nu excentric în vestimentație, fiind îmbrăcat întotdeuna bine, purtând costume din stofă de calitate, pe care o remarca prin pipăire în cazul când vreun apropiat îl concura pe «scenă». Cu pălărie neagră cu boruri largi, ochelari fumurii și fular, purtate cu staif, ca un personaj de film, impunea prin ținută și aparență înainte de a vorbi. Asta în perioada interbelică... Pentru că în perioada «puterii populare», studenții apropriați își mai amintesc de vorbele maestrului: «pe vremea când eram absolvent conduceam un Porsche, acum, când sunt profesor universitar, conduc un Fiat 850!».”

Însă nici până în clipa morții nu și-a pierdut verticalitatea, ținută moștenită din familie, rămânând moral impecabil, într-o perioadă tulbure, trăind și profesând, practic, în anii războiului și ai ideologiei legionare, precum și în cei mai negri și sumbri ani ai comunismului, nefiind influențat de nicio ideologie, făcând „politica planșetei și a profesiei” așa cum îl descrie unul dintre studenții săi, arhitectul Goia, pe care am avut plăcuta ocazie să-l întâlnesc în căutările noastre comune.

Tiberiu Niga reușește, cu o abilitate rar întâlnită în breaslă, să fie un perfecționist al detaliului tehnic ingineresc, concomitent cu personalitatea artistului rafinat și contemporan cu avangarda, exprimându-se prin desen, atât cu „tunul” tradițional al arhitectului, umplând perspectivele de hașuri perfect ordonate de la un colț al planșei până la celălalt, cât și „sabreur” al creioanelor tip „cui” cu mână tare, cu care filigrana pe hârtia galbenă detaliile numai de el știute.

Tiberiu Niga (Caius, Mihai) s-a născut la Arad pe 12 ianuarie 1906, în familia arhitectului Ioan Niga, născut tot în Arad pe 28 august 1888, român ardelean cu educație și cultură influențată și „strunită” sub imperiul habsburgic. Acesta are sobrietatea ardeleanului de modă veche pentru care piața se va numi până la moarte „platz”. Ioan Niga a absolvit Școala Politehnică din Budapesta în august 1903, cu diploma numărul 2921¹, pe care a echivalat-o profesional în anul 1923, conform cataloagelor Societății Arhitecților.

Familia Niga s-a mutat în București, după Marea Unire, unde Tiberiu a urmat cursurile Școlii de Arhitectură, pe care acesta a absolvit-o în anul 1930, cu diploma 178/1930. Fiind un student eminent, Tiberiu Niga a obținut Bursa Facultății și va fi trimis la Paris pentru specializare, între anii 1932-1933.

Ioan Niga și-a pus amprenta asupra personalității fiului său în perioada de început, lucrând și semnând lucrările împreună: Ion și Tiberiu Niga, lăsându-i pentru mai târziu demersul singular stilistic al modernismului.

În perioada 1908-1918, Ioan Niga a fost arhitect al Direcției Generale a Căilor Ferate Ungare M.A.V., iar între 1919-1937 s-a mutat la Direcția Generală CFR, în București. Între anii 1941-1949 a lucrat la Asigurarea Românească, iar către sfârșitul carierei, în perioada 1950-1953, la Comitetul Așezămintelor Culturale.

A realizat în primii ani ai secolului al XX-lea lucrări importante în București, cum ar fi: refacerea Gării de Nord între anii 1925-1926, sediul Societății de Asigurare Românească, strada Ion Ghica, între anii 1925-1926, și numeroase imobile particulare.

A câștigat prin concurs numeroase lucrări importante, cum ar fi: proiectarea unor locuințe pentru funcționarii de toate categoriile ai Căilor Ferate Ungare M.A.V., premiat în anul 1912, Palatul CFR - Bulevardul 6 Martie, din anul 1930, Palatul Asigurarea Românească - Bulevardul Gh. Magheru, din anul 1931, proiect premiat pentru refacerea Teatrului vechi Arad, din 1933².

Este perioada în care influențele neoromânești s-au manifestat în lucrările celor doi, mai ales în programele de locuințe, ale vilelor de personalități, precum cea a generalului Orbonaș, a colonelului Safirescu, a aviatorului Mateescu sau, mai ales, a fostului ministru Ion Inculeț, comanditar consistent la începuturi, în anii 1930, atât pentru vile, cât și pentru capela familiei și biserică, desenată și detaliată de la fundații până la cel mai mic obiect de mobilier.

Mai târziu, Tiberiu Niga și-a continuat cariera, punându-și amprenta pe așa-numitele programe de locuințe, tip blockhouse, cerute de noii îmbogățiți ai vremii, locuințe mai degrabă scumpe, dedicate personalităților vremii, amplasate pe terenuri centrale: Calea Victoriei, Bulevardul Dacia, Bulevardul Carol, Calea Moșilor, pentru a enumera câteva doar din Capitală. Fiind în concurență cu Horia Creangă, Marcel Iancu sau Duiliu Marcu, marchează cu forță și coerență stilul interbelic, practicat pe întreg teritoriul României.

Fațadele au linii drepte, cursive, cu proporții și volumetrie curată, nelipsind elemente decorative specifice vremii: nelipsita fleșă metalică, scara vitrată pe câte un colț vizibil al imobilului, închisă cu profile metalice complex desenate, geamurile rotunde tip „vapor” și rulourile de lemn frumos ordonate, cu orizontală accentuată, alături de elementele decorative ale balcoanelor, tratate generos cu scopul de a da prestanță fațadei și mai puțin al utilității.

Planul apartamentelor este generos, cu circulația comandată prin holul de distribuție, piesă faimoasă și invenție pură a interbelicului, valabilă până în ziua de astăzi, loc în care proprietarul își întâmpină musafirii, fără a le permite accesul în restul apartamentului, locul unde de obicei se pun tablourile de familie (pictate de un Eustațiu Stoenescu), fără mare funcționalitate, unde se joacă canastă, se bea ceaiul și se cântă la pian, pentru a ajunge un fel de dinning către anii ’40.

Apartamentele din blockhouse-uri au obligatoriu câte două scări, din care una generoasă, placată cu marmură sau granit pentru proprietari, și alta infimă, pentru servitori, ce dă în balconul bucătăriei, către curtea interioară, acolo unde olteanul își aducea marfa proaspătă în fiecare dimineață. La subsolul clădirii, servitorii aveau fiecare câte o cameră cu „ghivetă”, aliniate pe un culoar cu o fereastră către curte, alături de centrala pe „păcură, pusă în mișcare de fochist”.

Acum apar primele concepte de locuri de parcare amplasate la subsol sau demisol, unde Niga și-a arătat geniul tehnic, fiind un pasionat al mașinilor și proprietar al unei limuzine de lux. Acesta a fost un precursor al platformelor contemporane rotative pentru parcare, reușind performanțe ce ar merita luate în considerație, inclusiv de proiectanți, nu numai de istorici.

Activitatea profesională a lui Tiberiu Niga este una complexă și trece prin toate fazele posibile ale existenței unui arhitect: practicant individual, angajatul unei firme, funcționar public sau cadru didactic universitar. Astfel, acesta oferă școlii românești de arhitectură un exemplu de continuitate într-un context de profunde tulburări politice și sociale, o legătură neîntreruptă cu o Românie civilizată, aceea pe care o căutăm necontenit, un liant și o fuziune cu un trecut frumos și stilat, un model de profesionalism și de verticalitate morală, exercitat în cele mai dificile momente istorice, pe tot parcursul vieții.³

Note:

¹ Dosarul de înscriere în Uniunea Arhitecților din R.P.R., filiala București, al arhitectului Tiberiu Niga, aprilie 1953, Arhiva Uniunii Arhitecților din România.

Dosarul de înscriere în Uniunea Arhitecților din R.P.R., filiala București, al arhitectului Ioan Niga, aprilie 1954, Arhiva Uniunii Arhitecților din România.

² Dosarul de înscriere în Uniunea Arhitecților din R.P.R., filiala București, al arhitectului Ioan Niga, aprilie 1954, Arhiva Uniunii Arhitecților din România.

³ Acest articol se dorește a fi un preambul al viitoarei monografii Tiberiu Niga.