Este cvasiunanim recunoscut că artefactul ar fi rezultatul materializării ideii cu ajutorul unel­tei și de aceea, și în arhitectură, sunt consacrate abor­dări pornind de la determinismul materialului și tehnicii de realizare a acesteia din anumite epoci/teritorii. Mult mai puțin numeroase sunt abordările corespondențelor dintre uneltele/tehnicile de de­sen și proiectare și expresia arhitecturală deși este vizibilă „liniștirea” arhitecturii în Renaștere, când arhitecții recurgeau la perpectivele cu 1-2-3 puncte de fugă, avântul perspectivelor cavaliere după ce artileria a „îngropat” sistemele de fortificații Vauban, predilecția moderniștilor pentru axonometriile izometrice care stăpâneau imbricările de volume, reabilitarea „cașcavalului” de picturalismul postmodern ș.a.

Computerul nu putea să facă excepție și utiliza­rea sa în arhitectură are deja o istorie, pe care se înșiruie: misionarismul și promisiunile (uneori fără acoperire reală în epocă) eliberării creativității, primele programe gen „plat-rechauffe” din in­dustriile navală și de confecții, primele programe „ergonomice”, dualitatea CAD-CAM, revoluția BIM și recenta arhitectură parametrică.

Ar fi deci oarecum un loc comun acela că arhitecţii, pictorii şi scriitorii ar fi lucrat dintotdeauna cu spaţii imaginare, rămânând însă întrebarea care ar fi tehnicile de reprezentare care mai au sens în ziua de azi şi cât de importante sunt aceste tehnici pentru modul în care definim şi creăm ar­hitectura? (personal, am arătat în mai multe rânduri cum computerul predispune la „colaj”, despre care unii chiar afirmau că ar fi o proprietate a postmodernităţii).

It is almost universally recognized that artifacts stand for the materialization of an idea with the help of the tool; this is why architecture as well establishes approaches which start from the determinism of material and achievement technique characteristic of specific eras/territories. Far less numerous are the approaches focusing on the correspondences between drawing and design tools/techniques and architectural expression; and this, despite the visible “peace” reached by architecture during the Renaissance period, when architects resorted to perspectives with one, two or three vanishing points, the rise of cavalier perspectives after the artillery buried the Vauban fortifications system, the propensity of modernists for isometric axonometries which reigned over volume imbrications, the rehabilitation of “cheese” by postmodern pictorialism etc.

The computer couldn’t have been an exception, and its use in architecture already has a long history which boasts such achievements as missionary work and the promises (occasionally devoid of any genuine foundation) to set creativity free; the first “plat-rechauffe” type of programs in the naval and clothing industries, the first “ergonomic” programs, the CAD-CAM duality, the BIM revolution and the recent parametric architecture.

Therefore, it would be a truism to say that architects, painters and writers have always worked with imaginary spaces; the question which, however, lingers on is what would be the representation techniques that continue to make sense today and how important are they to the manner in which we define and create architecture? (Personally I have remarked on several occasions how computer favors “collage”, claimed by some to be a property of post-modernity).