abruptarhitectura - case de oameni

„Sunt case în care noi am stat zile multe și care totuși rămân în amintirile noastre străine și reci, neprielnice evocării vreunei stări sufletești, decoruri la care privind parcă altcineva ar fi trăit în ele. Altele, dimpotrivă, sunt în memoria noastră oaze calde în care ne regăsim, în care se continuă ceva din noi, în care ne întoarcem cu gândul pentru a privi în oglinzile pline de umbră adâncimea timpului trecut. Sunt case sub al căror acoperiș am stat de-abia o zi, ori numai o noapte, călători grăbiți ce suntem mereu. Totuși ele sunt pe harta drumurilor noastre lăuntrice ca popasuri fericite de unde am plecat mai voioși înainte. Și sunt case în care unii din noi trăiesc de ani și ani de zile în cenușiul monotonei datorii, pe care nici nu le văd, nici n-ar putea să le descrie.

Când fac o casă pentru cineva, un cineva anonim, de care nu știu prea mult, pe care-l ghicesc puțin cât îmi trebuie pentru a-i înțelege dorințele, mă gândesc întotdeauna la acea înrâurire a caselor, a camerelor, a spațiilor locuite, cu propria lor sonoritate, cu deosebita lor lumină, asupra acestor amintiri, acestui trecut mereu mărit și în veșnică transformare din care ni se compune personalitatea.Încerc să înțeleg de ce anumite ferestre se deschid și astăzi pentru mine pe priveliștile surâzătoare ale țărilor făgăduinței, de ce unele camere la anumite ore aveau ceva solemn în creșterea întunerecului care le cuprindea, de ce unele scări puneau hotare între caturi în loc ca să le lege, de ce unele uși prea mari înspăimântă de parcă ele ar trebui să se deschidă numai pentru un alai, de ce unele case sunt locuite de sufletul vremurilor, pe când de altele niciodată nu se prinde viața? Îmi pun toate aceste întrebări și totuși nu răspund, nu pot răspunde la fiecare în parte, dar din suma lor încerc să-mi fac o intuiție care va fi cheia cu care voi nădăjdui a pătrunde în lumea a ceea ce numim noi, cu totul fără socoteală, a obiectelor neînsuflețite. Căci nimic nu este mai viu - sau nu ar trebui să fie mai viu - decât o casă. Dar cine dă casei acest suflet inițial? Cei cari o locuiesc? Nu. Atunci? E treaba ta, tu care ești arhitect, să dai fațadelor priviri și încăperilor sonoritatea vieții. Numai cu această condiție arhitectul este un creator… de nu, el rămâne un simplu făcător de decoruri tot atât de artificiale ca acelea de pe scena unui teatru. A face decoruri se poate învăța. Sunt reguli, calapoade, ba chiar rețete pentru acest soi de meserie. A da viață însă unei case, fie ea cât de simplă, nu se învață. E un dar pe care-l ai sau nu, cu care te naști… un har care nu se găsește nici la școală, nici în biblioteci, e un soi de simț al spațiilor și al destinului care se pătrund, dând naștere acestui joc de forme care se cheamă «arhitectură».

Fac casa unui om… deci hotărnicesc un spațiu, o perioadă de timp care se cheamă viața acestui om. Creez o intimitate, dau premisele unui ritual al vieții zilnice. Voi colora, după felul cum va cădea lumina în casa pe care o voi zidi, amintirile, ba chiar speranțele, năzuințele celui care va trăi cu ai săi în spațiile dispuse de mine.

Fac casa unui om… asta nu înseamnă numai că îl apăr de intemperii și că îi pun la dispoziție ceea ce se cheamă „confort”. Trebuie să îi mai dau posibilitatea de a uita că eu am fost vreodată părtaș la facerea casei lui, trebuie să îi dau toate șansele de asimilare a operei mele… căci numai atuncea dânsa va fi valabilă. Căci va veni ziua când fiul acestui om va spune: …casa tatălui meu, și în mintea copilului această casă va fi într-adevăr înfăptuirea tatălui său, și nicidecum a cutărui sau cutărui arhitect… și numai așa va fi bine și va fi drept.

Fac casa unui om… dau deci o înfățișare năzuințelor sale. Fac un soi de portret abstract, mărturisesc pentru dânsul ceea ce poate că nici dânsul nu știa că avea de mărturisit, îl pun în fața dorințelor sale, le exprim pe cât se poate, îl pun în fața maniilor sale… le combat pe cât se poate. Și din rezistența mea și din voința lui se face o casă. E un soi de colaborare între doi străini, un joc magic al intuiției.

Fac casa unui om… las deci orașului în care el trăiește întipărirea voinței sale. În conglomeratul social al unui oraș, schițez ideograma unei personalități. Casa terminată, ea va deveni cu totul a lui. Va fi casa cutărui, prin fața căreia și eu voi trece odată, uitând aproape că am făcut-o. Și când casa va fi gata, când ultimul tâmplar, ultimul electrician ori zugrav va fi ieșit dintr-însa, mă voi retrage și eu pe vârful picioarelor, ca să nu se auză că am plecat și totodată să se uite că am fost...” *

“There are houses in which we spent many days and which, nevertheless, left a cold, hostile trace on our memories, unable to evoke any state of mind, settings that, when looked back at, seem to have been inhabited by someone else. There are others, on the contrary, which find their place in our memory like warm oases, in which we find ourselves, where something from inside us is continued, houses that we revisit in order to look, in their shade-filled mirrors, for the depth of the time past. These are houses under whose roof we barely spent a day or a night, like the hurried travelers that we always are. And still they remain on the map of our inner roads like happy shelters whence we moved on more cheerful. And there are also houses in which people have been living for years on end, overwhelmed by grey monotonous duties, and which they are neither able to see clearly, nor to describe.

When I make a house for someone, an anonymous someone about whom I do not know much and I tend to make guesses in order to understand his or her wishes, I always think about the authority of houses, rooms, inhabited spaces possessing their own sonority, their own light, about these memories, this past, constantly augmented and undergoing eternal transformation, which forms our personality.I am trying to understand why certain windows are still opening today, for me, onto the sunny views of the promised land, why some rooms at certain hours acquired something solemn as it grew darker and darker, why some stairs put up borders between storeys instead of connecting them, why some doors that were too big frightened me as if they had to open only for a procession, why some houses are inhabited by the spirit of their times while others never seem to latch on to life? I ask myself all these questions and still I cannot answer them; I cannot answer each of them in turn, but from them all I try to form an intuition which will be the key that will help me penetrate the world of inanimate objects, as so inconsiderately we call it. Inconsiderately because there is nothing livelier - or there shouldn’t be anything livelier - than a house. But what animated this house, originally? The people who live in it? No. But what, then? It is your job, yours, the architect, to imbue the façades and the rooms with the look and sonority of life. It is only by meeting this requirement that the architect becomes a creator. Otherwise, he stays a mere builder of settings, just as artificial as the theater ones. One can learn how to make settings. There are rules, molds, even recipes for this kind of craft. But to give life to a house, however simple, cannot be learnt. It is a gift that you either have or you don’t, that you are born with… a gift not to be acquired in school or in libraries, a special mixed sense of space and destiny which gives rise to the play of forms referred to as ‘architecture’.

I make a man’s house… therefore I trace the boundaries of a space, of a period of time which is that man’s life. I create intimacy; I furnish the premises for a ritual of daily life. I shall color, according to the way light falls on the house about to be built, the memories, even the hopes, the aspirations of that person who will live together with his family in the spaces arranged by me.

I make a man’s house… this does not mean solely that I protect him from bad weather and I provide him with what is known as ‘comfort’. I need to give him the opportunity to forget that I have ever been involved in the making of his house, to give him all the chances he needs to appropriate my work… because it is only then that my work will be valid. Because that day will come when that man’s son will say: …my father’s house, and in the child’s mind that house will truly be his father’s creation, and not that of some architect… and this is the only way and the right way to think about it.

I make a man’s house… therefore I give shape to his aspirations. I make some sort of abstract portrait, I confess for him what he probably didn’t even know that he wanted to confess, I place him face to face with his manias, I express them to the fullest extent possible. And thus, my strength and his will combine in making a house. It is a collaboration between two strangers, a magic game of intuition.

I make a man’s house… therefore I leave the imprint of his will on the city in which he lives. In the social conglomerate of a city, I trace the ideogram of a personality. Once completed, the house will become entirely his. It will be the house of that man, by which I shall also pass some day, almost forgetting that I made it. And when the house is finished, when the last carpenter, the last electrician or house painter has left it, I shall also withdraw on tiptoe, so that people stay unaware that I left and also forget that I was there.”*