Fondul documentar de arhitectură din România

Raport preliminar de politicã culturalã

Mirela Duculescu, editor

Simetria, București, 2011

Recent apărutul volum editat de Mirela Duculescu face parte dintre acele rare cărți despre care se poate afirma de la-nceput, fără riscul de a greși, că erau necesare. Chiar dacă, în ultimii douăzeci de ani îndeosebi, numărul lucrărilor de și despre restituire a crescut îmbucurător, literatura română, în general, și cea de istorie și teorie arhitecturală, în particular, rămân în continuare datoare cu acest fel esențial de gesturi editoriale.

Actualitatea cărții acesteia ține în primul rând de modernitatea noastră târzie, unde acumulării straturilor culturale suntem nevoiți a-i răspunde cu înmulțirea arhivelor de tot felul. Nu avem voie să uităm, memoria ține de condiția noastră umană; de aceea demersurile vizând înmagazinarea, punerea în ordine, reevaluarea moștenirii culturale – ale cărei ramificații se multiplică într-un ritm exponențial – comportă o dimensiune antropologică.

În acest context de ansamblu, situația arhitecturii – și a celei românești, în special – prezintă particularități care o scot oarecum din rândul celorlalte registre culturale.

Pe de o parte, edificiile, care alcătuiesc așa-nu­mitul fond construit, constituie în sine un depozit de memorie a locuirii. Semnificațiile proprii arhitecturii se acumulează în viața de fiecare zi și conferă acel „înțeles al locurilor” care face unicitatea modului nostru de așezare pe Pământ. În acest sens, corpusul monumentelor de arhitectură – în mod curent și oarecum neglijent subsumat conceptului de patrimoniu istoric – împreună cu totalitatea legislației, teoriei și practicilor care li se asociază pentru a le asigura conservarea, constituie un „câmp documentar” fără echivalent.

Însă, în cazul fondului construit desigur, este vorba de o „arhivă” încifrată în limbajul specific al arhitecturii, care, fatalmente, va avea nevoie de un întreg instrumentar de interpretare, de transpunere a arhitecturii în limbaj grafic și literar: scrieri și, mai ales, desene de arhitectură. Un fond documentar secundar prin raportare la fondul construit, dar nu mai puțin însemnat. Și tocmai aici devine semnificativă contribuția noului volum. Ceea ce editoarea și autorii formulează repetat și în mai multe feluri este necesitatea, implicațiile și dificultățile punerii laolaltă a unui astfel de fond documentar, chemat să se structureze ca bază pentru o istorie și o hermeneutică specifice, croite pe realitatea arhitecturii românești. Pe lângă catalogarea și studiul edificiilor existente – clasate sau nu ca monumente istorice – fondul documentar de arhitectură are sarcina, de loc ușoară, de a constitui temelia pentru o istorie și o teorie a arhitecturii virtuale: clădiri care nu mai există sau care nu au ajuns vreodată să fie construite.

Fondul documentar de arhitectură din România este o culegere de studii care abordează chestiunea câmpului documentar asociat arhitecturii și urbanismului românești. O pledoarie pentru demersul arhivistic, nu un demers arhivistic în sine. Mulțimea de aspecte legate de urgența constituirii unui fond documentar de arhitectură din

România, de categoriile de documente și modurile lor de conservare specifice, accesibilitatea, punerea lor în valoare constituie obiectul contribuțiilor autorilor volumului.

Textele adunate în volum sunt grupate, tematic, în trei părți: prima e dedicată instituțiilor, documentelor și conservării lor și sondează natura componentelor fondului documentar; a doua, intitulată „Cercetarea între surse, obstacole și pierderi”, se adresează, cum se poate deduce, dificultăților colectării datelor; a treia, desigur, coboară pe teren, pentru a pune problema „memoriei in situ”.

Culegerea de articole este precedată de „Nota editorului”, în care Mirela Duculescu trasează – necomplezent, dar tonic – conturul adesea deconcertant al peisajului cercetării arhivistice de arhitectură și urbanism în România, așa cum s-a reconfigurat el de-a lungul ultimelor două decenii. Experiențele proprii în domeniu și schimburile cu colegii – din care a rezultat în oarecare măsură și volumul de față – conduc fără echivoc la concluzia că, în România, fenomenul arhitectural și urbanistic nu beneficiază de o documentare sistematică. Această stare de fapt face ca orice fel de cercetare întreprinsă în acest domeniu să devină o aventură de pionierat cu rezultate imprevizibile. Iar demersul oferirii unei „radiografii primare” a situației existente devine imperios necesar. Se poate obține astfel „un instrument minimal de documentare, mai întâi, și, apoi, de educare și informare despre identitate și valori culturale românești trecute și actuale” (p. 8).

Ceea ce se află în prim-planul preocupării autorilor este nevoia unor acțiuni concertate având ca scop colectarea și catalogarea arhivelor existente, la această oră risipite în ansamblul societății românești. O spune și Nicolae Lascu în prefața intitulată „Arhivele și arhitectura românească”. Tot el distinge trei categorii principale în care se distribuie materialele grafice de arhivă arhitecturală. Este vorba, înainte de toate, de desenele și schițele de arhitectură și urbanism, așa cum s-au păstrat din perioade de până la jumătatea secolului XX, mai cu seamă; în al doilea rând, constituie o categorie aparte originalele și copiile păstrate odinioară în arhivele fostelor institute de proiectare, unde se concentra întreaga activitate de concepere a arhitecturii și urbanismului în perioada comunistă; în sfârșit, este pusă problema noilor moduri de „stocare a datelor” caracteristice în epoca actuală pentru proiectele de arhitectură. Toate aceste segmente de fonduri documentare pun probleme specifice deosebit de complexe – fie că e vorba de risipirea arhivelor arhitecților din perioada interbelică, de reticența moștenitorilor de a pune la dispoziția unui public avizat sau amator documetele pe care le dețin, de iresponsabilitatea cu care au fost administrate arhivele fostelor institute de proiectare sau de fragilitatea și rapida uzură morală a suporturilor digitale pe care se păstrează actualmente desenele de arhitectură.

Prima parte a culegerii de articole este dedicată chestiunilor ținând de instituțiile de conservare și de categoriile de documente pe care le-ar adăposti. Sunt sondate diferitele aspecte ale acestei problematici, de la ideea muzeului de arhitectură (Virgil Ștefan Nițulescu, „Drumul de la operă la operă”) la problemele privind „autoarhivarea arhitecților” (Șerban Surdza, „Gânduri pe marginea arhivei”), trecând prin labirintul categoriilor de documente de arhivat (Șerban Țigănaș, „Arhivarea arhitecturii”) și contribuția fără egal a expozițiilor pentru strângerea și difuzarea documentelor de arhitectură (Alexandru Beldiman. „Muzeul viu de arhitectură”).

Tot în această parte este inserată o inspirată și inspiratoare serie de imagini cu afișe mai vechi sau mai noi, coperți de cataloage de expoziție, precum și fotografii ilustrând o diversitate de evenimente stradale menite să instituie „arhitectura în acțiune”. Seria marchează revenirea arhitecturii în spațiul public și restabilește simbolic, peste eclipsa reprezentată de înghețul deceniilor de comunism, demnitatea corpului profesional al arhitecților.

Partea întâi se încheie cu o spectaculoasă selecție de schițe de atelier ale arhitecților Alexandru Beldiman, Șerban Țigănaș și Șerban Sturdza, intitulată „Schițele de idee. Coșul cu hârtii aruncate”. Desenele, a căror forță expresivă nu e egalată decât de o tulburătoare spontaneitate, lasă să se întrevadă o frântură din intimitatea complicatului proces al creației arhitecturale.

Tribulațiile, efortul și descoperirile, adesea nesperate, pe care le prilejuiește cercetarea arhivistică a arhitecturii sunt tema centrală a celei de a doua părți a culegerii. Fie că e vorba despre perspectiva în amonte și în aval prilejuită de explorarea documentelor de istorie a arhitecturii și urbanismului (Cristina Woinaroski, „Arhivele de arhitectură și urbanism, un mijloc de cunoaștere a trecutului și proiectare a viitorului”), despre studiul de caz focalizat pe arhitectura oră­deană de la cumpăna secolelor XIX și XX (Mircea Pașca, „Arhitectura 1900 prin surse arhivistice. Un caz particular – Oradea”), de documentarul de arhitectură concentrat în paginile revistelor de arhitectură (Ștefan Ghenciulescu, „Revista ca ar­hivă. Arhitectura ca studiu de caz”) sau despre un insolit experiment expozițional-arhitectural (Alex Axinte și Cristi Borcan, „Recurs la arhive”), contribuțiile cuprinse în această secțiune

constituie dări de seamă asupra formidabilei aventuri de cunoaștere pe care o promite orice scufundare în arhivele documentelor edificării.

Ilustrațiile acestei secțiuni, strânse sub titlul „Arhivele de autor. «Muzeul de hârtie»”, cuprind desene de arhitectul Tiberiu Niga, provenite din arhiva sa „descoperită accidental în 2008, la un centru de topit hârtie” (p. 117). Urmează, într-o altă grupare, intitulată „Omul și atelierul. Muzeul colateral”, desene de G. M. Cantacuzino, Ioana Grigorescu, Eugen Chefneux, Gheorghe Curinschi, portrete-caricatură de Gheorghe Dorin înfățișând arhitecți... Seria e încheiată de fotografii cu plăcuțe cu numele arhitecților fixate pe case „făcute” de aceștia.

Partea a treia vorbește, firește, tot despre docu­mentele arhitecturii. Însă despre acelea, doar în aparență mai solide, pe care le încorporează edificiile însele. Ipostaza în care se prezintă ea, în contextul românesc, este inevitabil melancolică: o însemnată parte a societății manifestă o indiferență „premodernă” față de construcțiile vechi, atitudine resimțită dureros de acea parte a societății care se află dincoace de pragul sensibilității patrimoniale. Intensitatea acestui fel de subiectivitate constituie substanța articolului lui Matei Bellu, „Fantomele arhitecturii”. Tot în acest sens invocă Mădălin Ghigeanu o schimbare de paradigmă în „Către o arhivă culturală a arhitecturii românești”, în timp ce Andrei Mărgulescu („Miza contemporană a arhivei”) aduce, pentru apărarea păstrării memoriei edificiilor, pe lângă argumentele verbului și pe cele ale imaginii, el fiind și autorul unei bune părți a seriei de ilustrații din această secțiune a volumului. Tonul dulce-amar al confesiunii literar-fotografice semnate de Doina Vella, în „Pledoarie pentru viitor”, îi opune cititorului un adevăr pe cât de sever, pe atât de actual în contextul unui București care pătimește iarăși, după mai bine de douăzeci de ani, în urma brutalității demolărilor simplist-progresiste: ignorând trecutul nu se poate edifica viitorul.

Varietatea textelor și imaginilor care compun volumul Fondul documentar de arhitectură din România este pe măsura diversității domeniului de care se ocupă, dar și, pe un plan mai general, potrivită cu vastitatea arhitecturii în ansamblul ei. Desfășurat în numeroase registre, discursul autorilor se armonizează într-un ansamblu coerent și convingător.

„În loc de concluzie”, postfața Marianei Celac rezumă temele majore ale volumului și, lucid, readuce discuția la ceea ce e de făcut aici și acum. „Raportul preliminar” obligă la continuare pentru elaborarea unei nuanțate și cuprinzătoare „politici culturale” vizând constituirea fondului documentar de arhitectură din România, în condiții în care nu mai e timp de pierdut. Altminteri, va reveni obsedant inscripția fotografiată de Mariana Celac pe gardul casei Monteoru: ICI, BIENTÔT, DE CHARMANTES RUINES (p. 194-195).

Prin substanța și structura sa, Fondul documentar de arhitectură își asumă misiunea de a institui o metodologie a genului, proprie condițiilor românești. Și mai este vorba de invitația adresată celor implicați într-un fel sau altul în creația arhitecturală de ieri și de azi, de a urma acești primi pași făcuți pe drumul dificil, dar indispensabil, al recuperării și restituirii memoriei edificării.

Prin realizarea acestui volum, Editura Simetria se află, ca întotdeauna, la înălțimea menirii sale originare. Oferind publicului o carte întemeietoare, ea se situează încă odată în prima linie a publicisticii românești de arhitectură.