Promisiuni

Școala timișoreană de arhitectură

În peisajul spațial și temporal al învățământului românesc de arhitectură, școala timișoreană se distinge în primul rând prin atenta valorizare a detaliului, ca mijloc de descoperire a expresiei în arhitectură. Clădită pe bazele solide, inginerești, ale unui oraș de cultură germanică, ce s-a afirmat mai mult ca un pol de inovație decât ca un veritabil centru cultural (fiind, din acest punct de vedere, prea marginal), școala timișoreană a realizat o sinteză fericită între această tradiție tehnică și gândirea liberală și creativă stimulată de spiritul antreprenorial al urbei. Născut din această sinteză, detaliul își transcende semnificația morfologică și devine paradigmă a limbajului. El ordonează sintaxa limbajului unei arhitecturi critice, contextualizate, sincere. Școala timișoreană de arhitectură explorează exhaustiv, de 40 de ani, importanța detaliului în contextul general al produsului total de arhitectură, printr-o abordare fidelă spiritului sachlich al culturii orașului. Abordările holistice, alternative, interdisciplinaritatea și gândirea creativă, încurajate în atelierele de proiectare ale școlii timișorene, au fost în permanență completate de un important filon de tip arts and crafts, care a înlesnit o mai bună înțelegere a calităților fizice și poetice ale materialelor. Acest craft transmis între generații, evident atât în lucrările realizate ale unor arhitecți ca Hans Fakelmann, Șerban Sturdza, Radu Mihăilescu, Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu sau ale mai tinerilor Marius Miclăuș, Romeo Szorad, Bogdan Demetrescu, Codruța Negrulescu, cât și în urba­nismul organic și atent la context promovat de Radu Radoslav și Teodor Octavian Gheorghiu, a conferit în timp o identitate aparte școlii locale. “Arhitectura este 10% talent și 90% negustorie”, obișnuia să spună arhitectul Hans Fakelmann, patriarhul arhitecturii moderne timișorene. Într‑un text scris în 1989, la zece ani de la moartea marelui arhitect, conf.dr.arh. Vlad Gaivoronschi se întreabă dacă cei 90% nu reprezintă cumva chiar carisma și modul personal de raportare al arhitectului la mediul în care activează. Probabil că aceasta este o cheie de citire a aforismului lui Fakelmann. Cred, însă, că ultimul se referea, prin negustorie, și la acea aplecare aproape religioasă asupra rezolvărilor tehnice, la managementul real al detaliilor proiectului, la o înțelegere a contextului, a timpului și a materialelor cu care lucrezi, proprie culturii germane. Este o cheie de ci­tire care ne este mai facilă astăzi, când procesul proiectării și al urmăririi execuției s-a transformat într-o negociere continuă. Linia trasată de arhitecții și plasticienii primei școli este continuată astăzi într-un context nou, în filozofia și maniera de lucru a atelierelor de pro­iectare. Este suficient să comparăm proiectele înscrise în concursul național al anului doi de către studenții facultăților din țară, pentru a observa direcția oarecum solitară în acest sens a școlii timișorene. Demarat în anul 2010 la ințiativa asociațiilor studențești din Timișoara, Cluj și București, ajuns deja la a doua ediție, concursul, ce are menirea de a pune în competiție directă studenții facultăților de arhitectură, oferă și o perspectivă asupra manierelor de rezolvare a proiectului ce diferențiază atelierele de proiectare din aceste centre. Jurizarea primului concurs care a avut loc la Timișoara a adus școlii un premiu trei prin lucrarea studentului Damian Alexandru. Sintetizând observațiile juriului, arhitectul asistent Bogdan Demetrescu, coordonatorul atelierului de proiectare al anului doi timișorean, a concluzionat următoarele: “Proiectul studentului Damian Alexandru a luat locul trei și prin el s-a reflectat foarte bine direcția controversată dată de echipa de proiectare din Timișoara (…). Redactarea în tehnica manuală, importanța dată spațiului interior și relațiilor funcționale, materialitatea, detaliul în arhitectură, articulația sunt câteva dintre elementele de bază în vocabularul școlii din Timișoara. Surprinzător sau nu, echipa noastră de coordonare la acest concurs a fost cea mai tânără din toate cele participante și, totuși, am abordat foarte matur și conservator acest exercițiu, așa cum, în urmă cu zece ani, eram îndrumați să facem… Prin proiectul studentului Damian putem spune că rămânem consecvenți și avem identitate, rămâne doar de văzut cum știm să profităm de aceste valori în contextul atât de dinamic al învățământului de arhitectură”. În cadrul unei mese rotunde ce a succedat anunțarea premiilor, justificându-și poziția, juriul a amendat proiec­tele timișorene pentru caracterul lor prea tehnic, considerând că acest lucru a împietrit anumite soluții, care, într-un tărâm mai conceptual, ar fi putut primi valențe noi. Pe de altă parte, a fost apreciată maturitatea anumitor soluții și faptul că proiectele au fost redactate de mână. Abordarea manuală a proiectelor și obligativitatea machetelor în primii doi ani de studiu constituie două dintre filozofiile școlii din Timișoara, ce urmărește, după cum o definea Juhani Pallasmaa în cartea sa The Thinking Hand, fuziunea dintre ochi, mână și minte. Este, însă, o strategie ce a fost în repetate rânduri pusă în discuție, în contextul cerințelor pieței de arhitectură și al competitivității studenților, și care a rămas fără un răspuns concret. Predarea de anul acesta (2011) a scos în evidență aceleași diferențe între proiectele timișorene și cele din restul centrelor din țară. Dacă proiectele câștigătoare de la Institutul Ion Mincu ori de la Facultatea de Arhitectură din Cluj-Napoca au mizat pe soluții conceptuale, poetice, oarecum neterminate în sensul bun, ele suportând interpretări și modificări, proiectele timișorene au prezentat soluții care chiar și în cele mai conceptuale manifestări erau direcționate spre concret, spre dimensiunea fizică a materialului, a expresiei constructive și spre detaliu. Proiectele școlii timișorene pot fi și mai surprinzătoare în contextul general, când observăm componența eclectică a îndrumătorilor, experiența și palmaresul lor în competiții similare: Bogdan Demetrescu și Codruța Negrulescu, arhitecți cu o sensibilitate deosebită pentru detaliu, premiați în multiple rânduri pentru proiecte realizate atât în zona locuirii individuale, cât și a designului, Maja Bâldea și Claudiu Toma, parte a echipei “Parasite” - la rândul ei premiată pentru o serie de proiecte conceptuale, dar și pentru realizări în zona designului interior, Oana Simionescu, câștigătoarea concursului Arhetipuri de anul trecut, Brândușa Havasi, la rândul ei premiată pentru proiecte de reabilitare, Răzvan Oprița, Mirela Szitar și Raluca Tomescu, toți cu premii pentru proiecte realizate încă din studenție. Un grup extrem de tânăr, care a preferat o abordare matură a acestui proiect, urmărind stabilirea unui modus operandi fidel valorilor școlii, riscând astfel ratarea unor premii. Pentru a înțelege poziția de astăzi a școlii timișorene trebuie să facem exercițiul întoarcerii în timp la sursele acestei tradiții, trebuie să înțelegem contextul special ce diferențiază școala de celelalte centre din țară. În 1970, când prin ordinul Ministerului Învățământului au fost înființate secțiile de arhitectură din Timișoara, Cluj-Napoca și Iași, un grup de arhitecți ce activau în colectivul IPROTIM, condus de decanul de vârstă și experiență Haralambie Cocheci (printre care se cuvine să îi amintim pe arhitecții Hans Fakelmann, Sorin Gavra, Cristea Miloș), completați de inginerul Victor Gioncu și sculptorul de talie internațională Peter Jecza, au pus bazele primului corp profesoral. Lor li s-au alăturat în regim de colaboratori arhitecții Nicolae Dancu, Vasile Oprișan, Cornel Bălăceanu, Gheorghe Gârleanu, Radu Grumeza și Ivan Stern. Este de bănuit că venind din spatele planșetei, fără a avea constrângerile unei tradiții academice clare care să ghideze noul proces de învățământ, această generație a fost mai sensibilă atât la conceptualizarea demersurilor, cât și la aspectele reale de fond și de detaliu ale unui proiect de arhitectură. Referindu-se la perioada de început a școlii și la activitatea arhitectului Hans Fakelmann, arhitectul Mihai Opriș nota: “Școala de la Timișoara, marcată de activitatea mai multor personalități, printre care și cea a arhitectului Fakelmann, a reprezentat în realitate un laborator. Un laborator în care se experimenta, în cel mai nobil sens al cuvântului, arhitectura”. Această generație de arhitecți, adeptă a modernismului târziu, a definit un prim mod de operare în spiritul craftului, pe care generațiile de la sfârșitul anilor ‘80, îmbrățișând discursul teoretic al postmodernității, l-au dezvoltat în continuare - fie printr-o reîntoarcere subtilă la tradiția istorică (Șerban Sturdza, Mihai Botescu, Radu Radoslav), fie printr-o abordare critic regională (Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu sau Florin Ionașiu). Momentul 1970 surprinde orașul într-o perioadă de înflorire artistică datorată unor grupări de avangardă pentru peisajul cultural românesc, grupări de multe ori interdisciplinare, ce activau în câmpul literaturii, al muzicii, al științelor sociale și al artelor plastice. Grupul Sigma, coagulat în jurul artiștilor Ștefan Bertalan, Constantin Flondor, Doru Tulcan și al matematicianului Lucian Codreanu, influențat în egală măsură de serile de bionică ale psihiatrului Eduard Pamfil, dar și de abordările tipic experimentale ale Bauhausului, de esteticile constructiviste, a trasat vectorii noilor căutari - atât în domeniul artistic, cât și în sfera limbajului arhitectural. Matematicianul Codreanu a pus titulatura grupului pornind de la simbolul matematic Σ, dorind să surprindă caracterul interdisciplinar ca pe o sumă a părților, reprezentând multiplele individualități ce îl alcătuiau. Prin cooptarea lui Ștefan Bertalan, care aducea cu el întreg bagajul formal și ideatic al grupării Sigma, direcția școlii a fost dublată și de un puternic filon experimental. În catalogul Date, profesorul Teodor Octavian Gheorghiu a rezumat contribuția esențială a artistului în definirea particularității școlii timișorene. “Ștefan Bertalan a contribuit la inițierea unor noi tipuri de învățare a tehnicilor artistice și de investigație conceptuală, destinate unui produs urbanistic și arhitectural care poate fi considerat de «tip holistic» (…) Desenul după natură și interpretarea sa, gândirea «structuralistă», exercițiile și intervențiile de tip happening în natură sau oraș, relațiile cu științele conexe au constituit repere ale unei pregătiri pentru arhitectură foarte diferite față de restul școlilor din România și puțin întâlnită în școlile de profil europene. (…) Ele au contribuit decisiv la formarea primară a viitorilor arhitecți.” Primul moment de recunoaștere națională a școlii timișorene de arhi­tectură a avut loc în 1980, când atât lucrările studenților, cât și expoziția lucrărilor lui Ștefan Bertalan prezentate în holul Institutului de Arhitectură Ion Mincu au generat polemici aprinse în rândul mediului academic bucureștean. Al doilea moment de afirmare s-a petrecut 16 ani mai târziu, când Pavilionul României de la Bienala de la Veneția, având ca temă generală “Arhitectul ca sensor al viitorului”, a cuprins o amplă expoziție dedicată școlii timișorene. Această etapă a confirmat practic o nouă generație de arhitecți, instruită în spiritul școlii anilor ‘70, dar care continuă linia descrisă atunci, caracterizată de un discurs critic al arhitecturii și de o atentă relaționare la context. Reînființată în anul 1990 ca secție în cadrul facultății de Construcții, prin grija arhitecților Cristian Dumitrescu și Smaranda Bica, urmărind de data aceasta o curriculă de 6 ani, școala timișoreană a reușit rapid să coaguleze un colectiv nou, reunind atât vechi asistenți și profesori - inginerul Victor Gioncu, arhitecții Nicolae Dancu, Vasile Oprișan, Sorin Gavra, Teodor Octavian Gheorghiu, cât și mai tinerii absolvenți ai primei școli: arhitecții Radu Radoslav, Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu, Liliana Roșiu, Alfred Schwalie. Planul de învățământ unic adoptat de Ministerul Învățământului pentru perioada 1990-1999, ce descria o curriculă bogată, cuprinzând discipline de pregătire generală, discipline de specialități și activități practice în domeniul tehnic și artistic, coroborat cu experiența personală și afinitățile noilor personalități aflate în corpul profesoral, a permis studiul interdisciplinar, dar unitar structurat, atât al arhitecturii, cât și al urbanismului. Anii ‘90, oglindă a anilor ‘70, au marcat reluarea experimentelor pedago­gice, în special în cadrul disciplinelor de atelier coordonate de noua ge­nerație de asistenți. Urmărind abordări intens contextualizate, care în marea lor majoritate vizau recuperarea sau vindecarea țesutului urban timișorean, accentul a fost pus pe analiză, pe lucrul în echipă, happening-uri și performance-uri în oraș, și, poate cel mai important, pe studiul critic comparativ. În anul 2008, în cadrul unui workshop realizat prin parte­neriatul ESUA, am surprins plăcut doi vechi și apropiați colaboratori ai lui Christopher Alexander - Michael Mehaffy și Joanna Alimăneștianu -, prezentându-le un material video ce ilustra un exercițiu făcut în școală în debutul anilor ‘90. Atunci, sub îndrumarea arhitectului Radu Radoslav, urmărind principiile din Pattern Language-ul lui Alexander, ate­lierul de proiectare al anului 2 a realizat macheta unei posibile suburbii a orașului Timișoara, într-un exercițiu mixt de urbanism și arhitectură, bazat pe conceptul de creștere organică. Înregistrarea video surprindea tocmai momentul asamblării în atelier a acestui țesut urban, atent studiat la scara obiectelor de arhitectură. Acesta nu era, însă, un exemplu singular. În paralel se desfășurau atelierele lui Vlad Gaivoronschi și Ioan Andreescu, în care căutările erau fie axate pe poetica spațiului arhitectural, urmărind un discurs antropologic, fie pe raportul dintre formă, funcțiune și semnificație. Grupul de arhitecți a fost secondat de un număr de plasticieni și designeri, printre care Marius Sângeorzan, Vlad Ardeleanu, Sorin Nicodim, care, în atelierele de reprezentări și studiul formei, au continuat linia constructivistă și conceptuală a lui Ștefan Bertalan. Înscriindu-se în coordonatele sintezei dintre craft și experiment, învăță­mântul superior de arhitectură timișorean, lipsit de tradiție academică, a fost practic forțat să creeze regulile propriului joc de două ori. Mai întâi în 1970 și ulterior în 1990 - la reînființare, școala timișoreană de arhitectură a folosit această șansă de fiecare dată pentru a crea un discurs propriu și alternativ modelelor deja existente. Anii ‘80, perioadă în care secțiile de arhitectură din țară nu au mai primit cifra de școlarizare, nu au făcut decât să sedimenteze experimentele fertile ale anilor ’70, pentru ca acestea să reaprindă flacăra experimentelor din anii ‘90. Pauza de un deceniu a constituit pe de o parte un avantaj, pentru că nu a permis osificarea instituției, facultatea fiind practic la fel de tânără și în anii ‘90, însă a creat o sincopă în generațiile ce se regăsesc în corpul profesoral actual. La 20 de ani de la reînființare, judecând în noul context european, hipercompetitiv, democratizat, în care nomadizarea inteligenței a devenit noua paradigmă a profesiei, șansa școlii timișorene este de a se diferenția prin întărirea unei identități locale și regionale, care să răspundă cerințelor imediate și directe ale spațiului cultural central european. Dacă în anii ’90, prin numărul mic de studenți încriși în primul an, 20 la început - 40 spre final, secția de arhitectură și-a păstrat aerul boem, familial și experimental, anii 2000 au marcat profesionalizarea graduală a instituției. Odată cu creșterea numărului de studenți la 100, introduce­rea creditelor transferabile, a cursurilor opționale și a masterelor de restaurări și urbanism, în 2005 secția și-a câștigat autonomia, devenind Facultatea de Arhitectură în cadrul Universității “Politehnica”. Armonizarea curriculei cu tendințele din învățământul european a permis dezvoltarea parteneriatelor cu școli europene, atât în programe comune, cât și în sistemul de burse Erasmus. Activitatea de cercetare în domeniul urbanismului sau al patrimoniului arhitectural zonal, demarată în anii ’90 de prof.dr.arh. Teodor Octavian Gheorghiu și de conf.dr.arh. Radu Radoslav, punctată de apariția unor cărți de valoare premiate la bienalele românești de arhitectură, s-a concretizat recent prin înființarea unui prim centru de cercetare în domeniul urbanismului. În urma efortului depus de prof.dr.arh. Cristian Dumitrescu, anul 2010 a marcat și apariția unei noi secții de “Mobilier și amenajări interioare”, cu o curriculă autonomă de trei ani. Facultatea este vitregită, însă, de lipsa unei școli doctorale. Ultimul deceniu a fost caracterizat de mobilitate și expunere. A fost o perioadă în care studenții facultății, profitând de democratizarea sistemelor informatice, încurajați și de îndrumătorii lor, au participat la o serie de concursuri naționale și internaționale de prestigiu, câștigând 14 premii și 8 mențiuni. Poate cea mai notabilă realizare în acest sens a fost succesul din 2010 al echipei formate din studenții Oana Simionescu, Alex Cozma, Iulia Frățilă, Andreea Patroi, Tovissi Marton, Balaj Alin, care, la concursul Arhetipuri, a introdus în concurs 8 proiecte obținând premiul 1, premiul 3 și o mențiune. Proiectele lor au reușit să sintetizeze într-o manieră minimalistă și eficientă ca expresie complexitatea unor soluții care, deși inovative, s-au raportat atent la context. Urmărind sistemul occidental al practicii profesionale executate în timpul facultății, o serie de studenți timișoreni și-au executat cu succes stagii în firme de renume mondial, printre care merită să menționăm: OMA, Herzog și de Meuron, BIG, Delugan Meissl, Zaha Hadid, REX. Acest grad ridicat de mobilitate, fie că vorbim de burse ori practici profesionale, a deschis studenților și indirect școlii timișorene orizonturi noi. De fapt, armonizarea experiențelor profesionale și educaționale cu cele din spațiul occidental este un deziderat al școlii. În acest sens, relația bună cu Ordinul local al Arhitecților a facilitat organizarea a nenumărate evenimente, printre care merită amintită găzduirea conferințelor din cadrul Anualei timișorene de arhitectură, parteneriat ce a făcut posibilă prezența în școală a unor personalități marcante ale arhitecturii contemporane. Intrând în acest circuit internațional, școala a reușit să își facă simțită prezența în cadrul unor evenimente de prestigiu. În anul 2009, în cadrul celei de-a patra Bienale de Arhitectură de la Rotterdam, o echipă de studenți coordonată de conf.dr.arh. Radu Radoslav a fost selecționată să prezinte în cadrul concursului PARALEL CASES, la categoria COLLECTIVE, studiul urbanistic “in-BETWEEN”, realizat împreună de studenții anului 4 pe cartierele timișorene de locuințe construite în epoca comunistă. În anul 2010, studenții anului 5 Sergiu Demean și Corneliu Costeant au reprezentat România în cadrul expoziției europene ARHITECTURE AND INCLUSION, desfășurată la Galeria Jaroslav Fragner din Praga, fructificând un studiu realizat în paralel în atelierul de proiectare condus de conf.dr.arh. Vlad Gaivoronschi și as.arh. Dan Idiceanu și în cel de urbanism al conf.dr.arh. Radu Radoslav. Tot în 2010, studentele Iasmina Nicolau, Andreea Sas și Iulia Bistrean au obținut Premiul EUROPEAN ENERGY EFFICIENT BUILDING CONGRESS, la Strasbourg. Anul a fost încheiat de premiul 1 obținut de absolventa Iulia Frățilă și premiul 3 obținut de Elisabeth Cosoroabă, premii acordate de Ordinul Arhitecților din România în cadrul concursului celor mai bune proiecte de diplomă realizate în școlile de profil din țară în anul 2009. Mobilitatea este susținută și prin sistemul de practici organizat în primii trei ani de studiu, precum și prin participările la workshopurile adresate anilor mai mari. Studenții timișoreni au fost în permanență îndrumați spre voluntariat și spre aprofundarea unor cunoștințe ce nu se pot dobândi eficient decât prin aplicare practică pe șantier, alături de îndrumătorii lor. Aceste “ieșiri” au întărit spiritul școlii și au cimentat relațiile interumane dintre îndrumători și studenți. Poate cea mai îmbucurătoare promisiune pentru viitor este efuziunea studenților, manifestată în ultimii ani prin intermediul evenimentelor alternative, organizate periodic de Asociația de la 4 (asociația studenților arhitecți). Astfel, de la demararea împreună cu restul asociațiilor din țară a concursului anului 2, trecând prin happening-urile și evenimentele organizate în cadrul urban, ajungând la seria de prezentări bilunare organizate cu sprijinul sponsorilor independenți, asociația a reușit să sporească substanțial vizibilitatea școlii la nivel național. Ca exemplu recent, evenimentul Urban Stamp, organizat în debutul lunii iunie, a reușit să anime pentru două nopți consecutive Piața Unirii, prin proiecțiile de mari dimensiuni ce au reconfigurat într-un spirit ludic fațada sobră a Muzeului de Artă din Timișoara. Anul trecut, Facultatea de Arhitectură din Timișoara a sărbătorit un dublu eveniment: 40 de ani de la înființare și 20 de ani de la momentul repornirii din 1990. Festivitățile ce au precedat Anuala Timișoreană de Arhitectură au marcat și apariția catalogului Date, 40 de ani de învățământ superior de arhitectură la Timișoara, editat de Erica Dudaș cu sprijinul unui colectiv compus din Smaranda Bica, Cristian Dumitrescu, Vlad Gaivoronschi, T.O. Gheorghiu, Adrian Florin Ionașiu, Radu Radoslav și Liliana Roșiu. Pe lângă articolele ce evocă istoria școlii, punctând atât momentele definitorii ale acestei cronologii, cât și strategia de dezvoltare și relația cu mediul profesional local, catalogul mai cuprinde două secțiuni: o primă parte dedicată corpului profesoral și personalităților ce au făcut cinste școlii, și o a doua, mai mare, în care sunt catalogate diversele recunoașteri, premii și nominalizări ale arhitecților și studenților ce au trecut pragul acestei instituții. Mi se pare just ca orice prezentare a școlii – prin natura sa fundamental formatoare de spirite - să se încheie punând în lumină promisiunile viitorului. Fără a minimaliza importanța curriculelor și planurilor de învățământ, a cotațiilor și a grilelor de evaluare, imaginea unei instituții de învățământ superior este dată în egală măsură, dacă nu chiar mai mare, de spiritul ei, de relația specială dintre îndrumători și studenți. În acest sens, Facultatea din Timișoara s-a evidențiat în peisajul învățământului românesc de arhitectură, în cei patruzeci de ani de existență, prin faptul că înainte de toate a aspirat spre un set de valori universale, fără a-și pierde identitatea locală, s-a dorit a fi un mediu formator, tolerant și cosmopolit, în care procesele de acumulare și experiențele profesionale să aibă un dublu sens, atât de la îndrumător la student, cât și invers. [gallery link="file" order="DESC" orderby="ID"]