Predare machete anul 1

În peisajul spaţial şi temporal al învăţământului românesc de arhitectură, şcoala timişoreană se distinge în primul rând prin atenta valorizare a detaliului, ca mijloc de descoperire a expresiei în arhitectură. Clădită pe bazele solide, inginereşti, ale unui oraş de cultură germanică, ce s-a afirmat mai mult ca un pol de inovaţie decât ca un veritabil centru cultural (fiind, din acest punct de vedere, prea marginal), şcoala timişoreană a realizat o sinteză fericită între această tradiţie tehnică şi gândirea liberală și creativă stimulată de spiritul antreprenorial al urbei. Născut din această sinteză, detaliul îşi transcende semnificaţia morfologică şi devine paradigmă a limbajului. El ordonează sintaxa limbajului unei arhitecturi critice, contextualizate, sincere.

Şcoala timişoreană de arhitectură explorează exhaustiv, de 40 de ani, importanţa detaliului în contextul general al produsului total de arhitectură, printr-o abordare fidelă spiritului sachlich al culturii oraşului. Abordările holistice, alternative, interdisciplinaritatea şi gândirea creativă, încurajate în atelierele de proiectare ale şcolii timișorene, au fost în permanenţă completate de un important filon de tip arts and crafts, care a înlesnit o mai bună înţelegere a calităţilor fizice şi poetice ale materialelor. Acest craft transmis între generaţii, evident atât în lucrările realizate ale unor arhitecţi ca Hans Fakelmann, Şerban Sturdza, Radu Mihăilescu, Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu sau ale mai tinerilor Marius Miclăuş, Romeo Szorad, Bogdan Demetrescu, Codruţa Negrulescu, cât şi în urba­nismul organic şi atent la context promovat de Radu Radoslav şi Teodor Octavian Gheorghiu, a conferit în timp o identitate aparte şcolii locale.

“Arhitectura este 10% talent şi 90% negustorie”, obişnuia să spună arhitectul Hans Fakelmann, patriarhul arhitecturii moderne timişorene. Într‑un text scris în 1989, la zece ani de la moartea marelui arhitect, conf.dr.arh. Vlad Gaivoronschi se întreabă dacă cei 90% nu reprezintă cumva chiar carisma şi modul personal de raportare al arhitectului la mediul în care activează. Probabil că aceasta este o cheie de citire a aforismului lui Fakelmann. Cred, însă, că ultimul se referea, prin negustorie, şi la acea aplecare aproape religioasă asupra rezolvărilor tehnice, la managementul real al detaliilor proiectului, la o înţelegere a contextului, a timpului şi a materialelor cu care lucrezi, proprie culturii germane. Este o cheie de ci­tire care ne este mai facilă astăzi, când procesul proiectării şi al urmăririi execuţiei s-a transformat într-o negociere continuă.

Linia trasată de arhitecţii şi plasticienii primei şcoli este continuată astăzi într-un context nou, în filozofia şi maniera de lucru a atelierelor de pro­iectare. Este suficient să comparăm proiectele înscrise în concursul naţional al anului doi de către studenţii facultăţilor din ţară, pentru a observa direcţia oarecum solitară în acest sens a şcolii timişorene. Demarat în anul 2010 la inţiativa asociaţiilor studenţeşti din Timişoara, Cluj şi Bucureşti, ajuns deja la a doua ediţie, concursul, ce are menirea de a pune în competiţie directă studenţii facultăţilor de arhitectură, oferă şi o perspectivă asupra manierelor de rezolvare a proiectului ce diferenţiază atelierele de proiectare din aceste centre. Jurizarea primului concurs care a avut loc la Timişoara a adus şcolii un premiu trei prin lucrarea studentului Damian Alexandru. Sintetizând observaţiile juriului, arhitectul asistent Bogdan Demetrescu, coordonatorul atelierului de proiectare al anului doi timişorean, a concluzionat următoarele: “Proiectul studentului Damian Alexandru a luat locul trei și prin el s-a reflectat foarte bine direcţia controversată dată de echipa de proiectare din Timişoara (…). Redactarea în tehnica manuală, importanţa dată spaţiului interior şi relaţiilor funcţionale, materialitatea, detaliul în arhitectură, articulaţia sunt câteva dintre elementele de bază în vocabularul şcolii din Timişoara. Surprinzător sau nu, echipa noastră de coordonare la acest concurs a fost cea mai tânără din toate cele participante şi, totuşi, am abordat foarte matur şi conservator acest exerciţiu, așa cum, în urmă cu zece ani, eram îndrumaţi să facem… Prin proiectul studentului Damian putem spune că rămânem consecvenţi şi avem identitate, rămâne doar de văzut cum ştim să profităm de aceste valori în contextul atât de dinamic al învăţământului de arhitectură”. În cadrul unei mese rotunde ce a succedat anunţarea premiilor, justificându-şi poziţia, juriul a amendat proiec­tele timişorene pentru caracterul lor prea tehnic, considerând că acest lucru a împietrit anumite soluţii, care, într-un tărâm mai conceptual, ar fi putut primi valenţe noi. Pe de altă parte, a fost apreciată maturitatea anumitor soluţii şi faptul că proiectele au fost redactate de mână. Abordarea manuală a proiectelor şi obligativitatea machetelor în primii doi ani de studiu constituie două dintre filozofiile şcolii din Timişoara, ce urmărește, după cum o definea Juhani Pallasmaa în cartea sa The Thinking Hand, fuziunea dintre ochi, mână şi minte. Este, însă, o strategie ce a fost în repetate rânduri pusă în discuţie, în contextul cerinţelor pieţei de arhitectură şi al competitivităţii studenţilor, şi care a rămas fără un răspuns concret.

Predarea de anul acesta (2011) a scos în evidenţă aceleaşi diferenţe între proiectele timişorene şi cele din restul centrelor din ţară. Dacă proiectele câştigătoare de la Institutul Ion Mincu ori de la Facultatea de Arhitectură din Cluj-Napoca au mizat pe soluţii conceptuale, poetice, oarecum neterminate în sensul bun, ele suportând interpretări şi modificări, proiectele timişorene au prezentat soluţii care chiar şi în cele mai conceptuale manifestări erau direcţionate spre concret, spre dimensiunea fizică a materialului, a expresiei constructive şi spre detaliu. Proiectele şcolii timişorene pot fi şi mai surprinzătoare în contextul general, când observăm componenţa eclectică a îndrumătorilor, experienţa şi palmaresul lor în competiţii similare: Bogdan Demetrescu şi Codruţa Negrulescu, arhitecţi cu o sensibilitate deosebită pentru detaliu, premiaţi în multiple rânduri pentru proiecte realizate atât în zona locuirii individuale, cât şi a designului, Maja Bâldea şi Claudiu Toma, parte a echipei “Parasite” – la rândul ei premiată pentru o serie de proiecte conceptuale, dar şi pentru realizări în zona designului interior, Oana Simionescu, câştigătoarea concursului Arhetipuri de anul trecut, Brânduşa Havasi, la rândul ei premiată pentru proiecte de reabilitare, Răzvan Opriţa, Mirela Szitar şi Raluca Tomescu, toţi cu premii pentru proiecte realizate încă din studenţie. Un grup extrem de tânăr, care a preferat o abordare matură a acestui proiect, urmărind stabilirea unui modus operandi fidel valorilor şcolii, riscând astfel ratarea unor premii.

Pentru a înţelege poziţia de astăzi a şcolii timişorene trebuie să facem exerciţiul întoarcerii în timp la sursele acestei tradiţii, trebuie să înţelegem contextul special ce diferenţiază şcoala de celelalte centre din ţară. În 1970, când prin ordinul Ministerului Învăţământului au fost înfiinţate secţiile de arhitectură din Timişoara, Cluj-Napoca şi Iaşi, un grup de arhitecţi ce activau în colectivul IPROTIM, condus de decanul de vârstă şi experienţă Haralambie Cocheci (printre care se cuvine să îi amintim pe arhitecţii Hans Fakelmann, Sorin Gavra, Cristea Miloş), completaţi de

inginerul Victor Gioncu şi sculptorul de talie internaţională Peter Jecza, au pus bazele primului corp profesoral. Lor li s-au alăturat în regim de colaboratori arhitecţii Nicolae Dancu, Vasile Oprişan, Cornel Bălăceanu, Gheorghe Gârleanu, Radu Grumeza şi Ivan Stern. Este de bănuit că venind din spatele planşetei, fără a avea constrângerile unei tradiţii academice clare care să ghideze noul proces de învăţământ, această generaţie a fost mai sensibilă atât la conceptualizarea demersurilor, cât şi la aspectele reale de fond şi de detaliu ale unui proiect de arhitectură. Referindu-se la perioada de început a şcolii şi la activitatea arhitectului Hans

Fakelmann, arhitectul Mihai Opriş nota: “Şcoala de la Timişoara, marcată de activitatea mai multor personalităţi, printre care şi cea a arhitectului Fakelmann, a reprezentat în realitate un laborator. Un laborator în care se experimenta, în cel mai nobil sens al cuvântului, arhitectura”. Această generaţie de arhitecţi, adeptă a modernismului târziu, a definit un prim mod de operare în spiritul craftului, pe care generaţiile de la sfârşitul anilor ‘80, îmbrăţişând discursul teoretic al postmodernităţii, l-au dezvoltat în continuare – fie printr-o reîntoarcere subtilă la tradiţia istorică (Şerban Sturdza, Mihai Botescu, Radu Radoslav), fie printr-o abordare critic regională (Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu sau Florin Ionaşiu).

Momentul 1970 surprinde oraşul într-o perioadă de înflorire artistică datorată unor grupări de avangardă pentru peisajul cultural românesc, grupări de multe ori interdisciplinare, ce activau în câmpul literaturii, al muzicii, al ştiinţelor sociale şi al artelor plastice. Grupul Sigma, coagulat în jurul artiştilor Ştefan Bertalan, Constantin Flondor, Doru Tulcan şi al matematicianului Lucian Codreanu, influenţat în egală măsură de serile de bionică ale psihiatrului Eduard Pamfil, dar şi de abordările tipic experimentale ale Bauhausului, de esteticile constructiviste, a trasat vectorii noilor căutari – atât în domeniul artistic, cât şi în sfera limbajului arhitectural. Matematicianul Codreanu a pus titulatura grupului pornind de la simbolul matematic Σ, dorind să surprindă caracterul interdisciplinar ca pe o sumă a părţilor, reprezentând multiplele individualităţi ce îl alcătuiau. Prin cooptarea lui Ştefan Bertalan, care aducea cu el întreg bagajul formal şi ideatic al grupării Sigma, direcţia şcolii a fost dublată şi de un puternic filon experimental. În catalogul Date, profesorul

Teodor Octavian Gheorghiu a rezumat contribuţia esenţială a artistului în definirea particularităţii şcolii timişorene. “Ştefan Bertalan a contribuit la iniţierea unor noi tipuri de învăţare a tehnicilor artistice şi de investigaţie conceptuală, destinate unui produs urbanistic şi arhitectural care poate fi considerat de «tip holistic» (…) Desenul după natură şi interpretarea sa, gândirea «structuralistă», exerciţiile şi intervenţiile de tip happening în natură sau oraş, relaţiile cu ştiinţele conexe au constituit repere ale unei pregătiri pentru arhitectură foarte diferite faţă de restul şcolilor din România şi puţin întâlnită în şcolile de profil europene. (…) Ele au contribuit decisiv la formarea primară a viitorilor arhitecţi.”

Primul moment de recunoaştere naţională a şcolii timişorene de arhi­tectură a avut loc în 1980, când atât lucrările studenţilor, cât şi expoziţia lucrărilor lui Ştefan Bertalan prezentate în holul Institutului de Arhitectură Ion Mincu au generat polemici aprinse în rândul mediului academic bucureştean.

Al doilea moment de afirmare s-a petrecut 16 ani mai târziu, când Pavilionul României de la Bienala de la Veneţia, având ca temă generală “Arhitectul ca sensor al viitorului”, a cuprins o amplă expoziţie dedicată şcolii timişorene. Această etapă a confirmat practic o nouă generaţie de arhitecţi, instruită în spiritul şcolii anilor ‘70, dar care continuă linia descrisă atunci, caracterizată de un discurs critic al arhitecturii şi de o atentă relaţionare la context.

Reînfiinţată în anul 1990 ca secţie în cadrul facultăţii de Construcţii, prin grija arhitecţilor Cristian Dumitrescu şi Smaranda Bica, urmărind de data aceasta o curriculă de 6 ani, şcoala timişoreană a reuşit rapid să coaguleze un colectiv nou, reunind atât vechi asistenţi şi profesori – inginerul Victor Gioncu, arhitecţii Nicolae Dancu, Vasile Oprişan, Sorin Gavra, Teodor Octavian Gheorghiu, cât şi mai tinerii absolvenţi ai primei şcoli: arhitecţii Radu Radoslav, Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu, Liliana Roşiu, Alfred Schwalie.

Planul de învăţământ unic adoptat de Ministerul Învăţământului pentru perioada 1990-1999, ce descria o curriculă bogată, cuprinzând discipline de pregătire generală, discipline de specialităţi şi activităţi practice în domeniul tehnic şi artistic, coroborat cu experienţa personală şi afinităţile noilor personalităţi aflate în corpul profesoral, a permis studiul interdisciplinar, dar unitar structurat, atât al arhitecturii, cât şi al urbanismului.

Anii ‘90, oglindă a anilor ‘70, au marcat reluarea experimentelor pedago­gice, în special în cadrul disciplinelor de atelier coordonate de noua ge­neraţie de asistenţi. Urmărind abordări intens contextualizate, care în marea lor majoritate vizau recuperarea sau vindecarea ţesutului urban timişorean, accentul a fost pus pe analiză, pe lucrul în echipă, happening-uri şi performance-uri în oraş, şi, poate cel mai important, pe studiul critic comparativ. În anul 2008, în cadrul unui workshop realizat prin parte­neriatul ESUA, am surprins plăcut doi vechi şi apropiaţi colaboratori ai lui Christopher Alexander – Michael Mehaffy şi Joanna Alimăneștianu -, prezentându-le un material video ce ilustra un exerciţiu făcut în şcoală în debutul anilor ‘90. Atunci, sub îndrumarea arhitectului Radu Radoslav, urmărind principiile din Pattern Language-ul lui Alexander, ate­lierul de proiectare al anului 2 a realizat macheta unei posibile suburbii a oraşului Timişoara, într-un exerciţiu mixt de urbanism şi arhitectură, bazat pe conceptul de creştere organică. Înregistrarea video surprindea tocmai momentul asamblării în atelier a acestui ţesut urban, atent studiat la scara obiectelor de arhitectură. Acesta nu era, însă, un exemplu singular. În paralel se desfăşurau atelierele lui Vlad Gaivoronschi şi Ioan

Andreescu, în care căutările erau fie axate pe poetica spaţiului arhitectural, urmărind un discurs antropologic, fie pe raportul dintre formă, funcţiune şi semnificaţie. Grupul de arhitecţi a fost secondat de un număr de plasticieni şi designeri, printre care Marius Sângeorzan, Vlad Ardeleanu, Sorin Nicodim, care, în atelierele de reprezentări şi studiul formei, au continuat linia constructivistă şi conceptuală a lui Ştefan Bertalan.

Înscriindu-se în coordonatele sintezei dintre craft şi experiment, învăţă­mântul superior de arhitectură timişorean, lipsit de tradiţie academică, a fost practic forţat să creeze regulile propriului joc de două ori. Mai întâi în 1970 şi ulterior în 1990 – la reînfiinţare, şcoala timişoreană de arhitectură a folosit această şansă de fiecare dată pentru a crea un discurs propriu şi alternativ modelelor deja existente. Anii ‘80, perioadă în care secţiile de arhitectură din ţară nu au mai primit cifra de şcolarizare, nu au făcut decât să sedimenteze experimentele fertile ale anilor ’70, pentru ca acestea să reaprindă flacăra experimentelor din anii ‘90. Pauza de un deceniu a constituit pe de o parte un avantaj, pentru că nu a permis osificarea instituţiei, facultatea fiind practic la fel de tânără şi în anii ‘90, însă a creat o sincopă în generaţiile ce se regăsesc în corpul profesoral actual. La 20 de ani de la reînfiinţare, judecând în noul context european, hipercompetitiv, democratizat, în care nomadizarea inteligenţei a devenit noua paradigmă a profesiei, şansa şcolii timişorene este de a se diferenţia prin întărirea unei identităţi locale şi regionale, care să răspundă cerinţelor imediate şi directe ale spaţiului cultural central european.

Dacă în anii ’90, prin numărul mic de studenţi încrişi în primul an, 20 la început – 40 spre final, secţia de arhitectură şi-a păstrat aerul boem, familial şi experimental, anii 2000 au marcat profesionalizarea graduală a instituţiei. Odată cu creşterea numărului de studenţi la 100, introduce­rea creditelor transferabile, a cursurilor opţionale şi a masterelor de restaurări şi urbanism, în 2005 secţia şi-a câștigat autonomia, devenind Facultatea de Arhitectură în cadrul Universităţii “Politehnica”. Armonizarea curriculei cu tendinţele din învăţământul european a permis dezvoltarea parteneriatelor cu şcoli europene, atât în programe comune, cât şi în sistemul de burse Erasmus. Activitatea de cercetare în domeniul urbanismului sau al patrimoniului arhitectural zonal, demarată în anii ’90 de prof.dr.arh. Teodor Octavian Gheorghiu şi de conf.dr.arh. Radu Radoslav, punctată de apariţia unor cărţi de valoare premiate la bienalele româneşti de arhitectură, s-a concretizat recent prin înfiinţarea unui prim centru de cercetare în domeniul urbanismului. În urma efortului depus de prof.dr.arh. Cristian Dumitrescu, anul 2010 a marcat şi apariţia unei noi secţii de “Mobilier şi amenajări interioare”, cu o curriculă autonomă de trei ani. Facultatea este vitregită, însă, de lipsa unei şcoli doctorale.

Ultimul deceniu a fost caracterizat de mobilitate şi expunere. A fost o perioadă în care studenţii facultăţii, profitând de democratizarea sistemelor informatice, încurajaţi şi de îndrumătorii lor, au participat la o serie de concursuri naţionale şi internaţionale de prestigiu, câştigând 14 premii şi 8 menţiuni. Poate cea mai notabilă realizare în acest sens a fost succesul din 2010 al echipei formate din studenţii Oana Simionescu, Alex Cozma, Iulia Frăţilă, Andreea Patroi, Tovissi Marton, Balaj Alin, care, la concursul Arhetipuri, a introdus în concurs 8 proiecte obţinând premiul 1, premiul 3 şi o menţiune. Proiectele lor au reuşit să sintetizeze într-o manieră minimalistă şi eficientă ca expresie complexitatea unor soluţii care, deşi inovative, s-au raportat atent la context.

Urmărind sistemul occidental al practicii profesionale executate în timpul facultăţii, o serie de studenţi timişoreni şi-au executat cu succes stagii în firme de renume mondial, printre care merită să menţionăm: OMA, Herzog şi de Meuron, BIG, Delugan Meissl, Zaha Hadid, REX. Acest grad ridicat de mobilitate, fie că vorbim de burse ori practici profesionale, a deschis studenţilor şi indirect şcolii timişorene orizonturi noi. De fapt, armonizarea experienţelor profesionale şi educaţionale cu cele din spaţiul occidental este un deziderat al şcolii. În acest sens, relaţia bună cu Ordinul local al Arhitecţilor a facilitat organizarea a nenumărate evenimente, printre care merită amintită găzduirea conferinţelor din cadrul Anualei timişorene de arhitectură, parteneriat ce a făcut posibilă prezenţa în şcoală a unor personalităţi marcante ale arhitecturii contemporane.

Intrând în acest circuit internaţional, şcoala a reuşit să îşi facă simţită prezenţa în cadrul unor evenimente de prestigiu. În anul 2009, în cadrul celei de-a patra Bienale de Arhitectură de la Rotterdam, o echipă de studenţi coordonată de conf.dr.arh. Radu Radoslav a fost selecţionată să prezinte în cadrul concursului PARALEL CASES, la categoria COLLECTIVE, studiul urbanistic “in-BETWEEN”, realizat împreună de studenţii anului 4 pe cartierele timişorene de locuinţe construite în epoca comunistă. În anul 2010, studenţii anului 5 Sergiu Demean şi Corneliu Costeant au reprezentat România în cadrul expoziţiei europene ARHITECTURE AND INCLUSION, desfăşurată la Galeria Jaroslav Fragner din Praga, fructificând un studiu realizat în paralel în atelierul de proiectare condus de conf.dr.arh. Vlad Gaivoronschi şi as.arh. Dan Idiceanu şi în cel de urbanism al conf.dr.arh. Radu Radoslav. Tot în 2010, studentele Iasmina

Nicolau, Andreea Sas şi Iulia Bistrean au obţinut Premiul EUROPEAN ENERGY EFFICIENT BUILDING CONGRESS, la Strasbourg. Anul a fost încheiat de premiul 1 obţinut de absolventa Iulia Frăţilă şi premiul 3 obţinut de Elisabeth Cosoroabă, premii acordate de Ordinul Arhitecţilor din România în cadrul concursului celor mai bune proiecte de diplomă realizate în şcolile de profil din ţară în anul 2009.

Mobilitatea este susţinută şi prin sistemul de practici organizat în primii trei ani de studiu, precum şi prin participările la workshopurile adresate anilor mai mari. Studenţii timişoreni au fost în permanenţă îndrumaţi spre voluntariat şi spre aprofundarea unor cunoştinţe ce nu se pot dobândi eficient decât prin aplicare practică pe şantier, alături de îndrumătorii lor. Aceste “ieşiri” au întărit spiritul şcolii şi au cimentat relaţiile interumane dintre îndrumători şi studenţi.

Poate cea mai îmbucurătoare promisiune pentru viitor este efuziunea studenţilor, manifestată în ultimii ani prin intermediul evenimentelor alternative, organizate periodic de Asociaţia de la 4 (asociaţia studenţilor arhitecţi). Astfel, de la demararea împreună cu restul asociaţiilor din ţară a concursului anului 2, trecând prin happening-urile şi evenimentele organizate în cadrul urban, ajungând la seria de prezentări bilunare organizate cu sprijinul sponsorilor independenţi, asociaţia a reuşit să sporească substanţial vizibilitatea şcolii la nivel naţional. Ca exemplu recent, evenimentul Urban Stamp, organizat în debutul lunii iunie, a reuşit să anime pentru două nopţi consecutive Piaţa Unirii, prin proiecţiile de mari dimensiuni ce au reconfigurat într-un spirit ludic faţada sobră a Muzeului de Artă din Timişoara.

Anul trecut, Facultatea de Arhitectură din Timişoara a sărbătorit un dublu eveniment: 40 de ani de la înfiinţare şi 20 de ani de la momentul repornirii din 1990. Festivitățile ce au precedat Anuala Timişoreană de Arhitectură au marcat şi apariţia catalogului Date, 40 de ani de învăţământ superior de arhitectură la Timişoara, editat de Erica Dudaş cu sprijinul unui colectiv compus din Smaranda Bica, Cristian Dumitrescu, Vlad Gaivoronschi, T.O. Gheorghiu, Adrian Florin Ionaşiu, Radu Radoslav şi Liliana Roşiu. Pe lângă articolele ce evocă istoria şcolii, punctând atât momentele definitorii ale acestei cronologii, cât şi strategia de dezvoltare şi relaţia cu mediul profesional local, catalogul mai cuprinde două secţiuni: o primă parte dedicată corpului profesoral şi personalităţilor ce au făcut cinste şcolii, şi o a doua, mai mare, în care sunt catalogate diversele recunoaşteri, premii şi nominalizări ale arhitecţilor şi studenţilor ce au trecut pragul acestei instituţii.

Mi se pare just ca orice prezentare a şcolii – prin natura sa fundamental formatoare de spirite – să se încheie punând în lumină promisiunile viitorului. Fără a minimaliza importanţa curriculelor şi planurilor de învăţământ, a cotaţiilor şi a grilelor de evaluare, imaginea unei instituţii de învăţământ superior este dată în egală măsură, dacă nu chiar mai mare, de spiritul ei, de relaţia specială dintre îndrumători şi studenţi. În acest sens, Facultatea din Timişoara s-a evidenţiat în peisajul învăţământului românesc de arhitectură, în cei patruzeci de ani de existenţă, prin faptul că înainte de toate a aspirat spre un set de valori universale, fără a-şi pierde identitatea locală, s-a dorit a fi un mediu formator, tolerant şi cosmopolit, în care procesele de acumulare şi experienţele profesionale să aibă un dublu sens, atât de la îndrumător la student, cât şi invers.